Știri aproape ratate (65). Ana și prădătorii, o lume între topul instituțiilor publice după consumul de alcool și miile de victime colaterale
„Răzbunarea e o formă leneşă a durerii”, dar uneori e singura formă la care te poți gândi. Și nu-mi spuneți că se poate altfel, pentru că atunci lăsaţi-mă să cred că n-ați trecut prin situații limită. Și mi-e greu să cred asta dacă sunteți din România. S-ar putea să vi se fi întâmplat doar dacă sunteți din tagma prădătorilor.
Replica este dintr-un film la care m-am uitat de multe ori și care povestește despre ură și împăcare în fața genocidului.
Săptămâna asta mi-am petrecut-o printre filme și știri despre genocide, așa că nu mi-o luați în nume de rău dacă pun multe dezastre în rândurile de mai jos. Avem nevoie să nu mai cosmetizăm realitatea ca să înţelegem unde suntem.
Mai jos e doar una dintre știrile care are în centrul atenției genocidul:
Se întâmplă însă live în multe țări, în timp ce noi ne bem cafeluța și ne zicem liniştiţi că totuși/totul e bine la noi.
Dacă credem, însă, că România e pe mai departe o țară sigură doar pentru că noi ne plimbăm prin zone sigure și că viața la țară e frumoasă doar pentru că noi ne-am cumpărat o casă lângă pădure, apă, dar și lângă un oraș, nu suntem nici pe departe prea aproape de țara noastră așa cum e ea când își dă jos hainele de mers duminica la biserică.
Despre cum e România când e privită de afară, cu ochi de economist, au scris mulţi în ultimele două zile şi n-au scris nici pe departe de bine.
„Comisarul european care se ocupă de fondurile PNRR, Valdis Dombrovskis, spune că România are cel mai mare risc de a pierde fonduri PNRR. Mai exact, 3 miliarde de euro. Tot el spune că situația României este gravă. Ieri s-a publicat deficitul de cont curent. În perioada ianuarie–septembrie 2026 au ieșit din România 23 de miliarde de euro mai mult decât au intrat. Este cea mai mare sumă din istoria României”, spune şi Radu Georgescu.
Suficient ca să înţelegem cât de prost ne e, nouă, nu prădătorilor noştri – politicienii şi rudele lor.
Prădătorii. „De săptămâna asta, avem și premier pe hârtie”
Dacă credeţi pe mai departe că ne merge bine atunci vă invit să citiţi newsletterul Recorder. Mie mi-a plăcut doar începutul, ce a urmat e de la un capăt la altul un dezastru național: „Știți cum România are justiție, sănătate, centre pentru victimele traficului sau digitalizare doar pe hârtie? De săptămâna asta, avem și premier pe hârtie. Luca Niculescu rămâne doar imaginea curățică a Guvernului, un fel de premier pus în geam să vadă europenii că n-am înnebunit de tot. Puterea este acum în mâinile lui Marian Neacșu”.
Măcar ştim să scriem frumos despre urât.
E de bine cu Neaşcu, ne zice chiar Guvernul, care se laudă că atribuţiile mutate toate pe pesedist sunt economie:
E în newsletterul Recorder şi despre zeii justiţiei româneşti pentru care nu mai contează nicio instituţie de drept internaţional şi despre zeii medicinei româneşti care cred că dacă au ei tabele în faţă cu medicamentele de pe hârtie, vindecă lumea şi pot urechea pe cei care spun că nu-i nici pe departe aşa. Aşa încep dicaturile.
Măcar Roobete a revenit cu scuzele:
Îi place mult pe Facebook ministrului.
Dar mai există speranţe chiar şi în ţara asta de prădători. Preferatul meu de săptămâna aceasta, cu care am și început calupul de știri ratate, Radu Georgescu, a reuşit să adune într-o săptămână peste 3 milioane de vizualizări cu articolele sale de pe Facebook despre cât de frumos ştiu prădătorii să ne cheltuiască banii. „Aproape câți se uită la un episod din Insula Iubirii”, spune Radu. Doar puțin despre Insula Iubirii și AI puteți citi și aici, într-un alt tablou, pe care îl găsiţi AICI.
În postarea în care vorbește de recordul său și al Anei sale (pentru că, haideți să fim sinceri cu noi, nu va mai fi nimic fără AI în viitorul apropiat), Georgescu punctează: „Practic, Ana a făcut în 3 zile ce a promis Guvernul în ultimii 2 ani și n-a făcut: transparență pentru banii publici. Ana a analizat peste 15 milioane de date ale statului român. A identificat erori. A identificat achiziții inutile sau cu prețuri peste media prețurilor de achiziție. Eu cred că prin digitalizare reducem cu 95% cheltuielile statului, astfel putând să reducem toate taxele și impozitele pentru populație și companii. Partea bună este că Ana și toți agenții dezvoltați pe inteligență artificială nu au nevoie de blănuri, ceasuri și călătorii în vacanțe exotice.
Doar trebuie să fii atent să plătești lunar factura de energie.
Eu aș putea s-o închiriez gratuit pe Ana Guvernului, Parlamentului și Președintelui, ca să facă ordine în datele statului.
În această săptămână, Ana ar putea să construiască toată structura de digitalizare a instituțiilor statului.
Să fie economie!”

De ce materialele cu analizele economice ale lui Georgescu, cu ajutorul Anei, au avut succesul de mai sus? Pentru că sunt clasamente care vrăjesc și dor, deopotrivă: top 50 de salarii ale bugetarilor, top 40 de petreceri pe bani publici și, preferata mea, top 10 instituții după consumul de alcool.
Nu căutați Aradul pe aici, nu suntem în mai niciun top a lui Georgescu. Ai zice că-i de bine, deși mă îndoiesc. Excepţia e UTA Arad, care ocupă poziţia a 8-a în topul celor opt cele mai mari sume din bani publici plătite pentru echipe de fotbal, handbal etc.
Vedeți AICI și AICI.

E mult AI pus să facă treabă bună în topurile de mai sus. E și o dovadă că, dacă știi ce să ceri și cum, inteligența artificială își face treaba. Desigur, rămân întrebările: până când își va face treaba și când îți va ieși din cuvânt, va goli conturile tale și va ordona câte un război într-o parte, o criză alimentară în alta, un genocid în țările sărace.
Ana şi primatele. „Un robot (…) are nevoie și de un corp”
Până atunci însă, cine a investit în AI poate celebra notorietatea, ori bogăția, cum a fost cazul angajaților Anthropic, care au devenit cu toții milionari.
În timp ce alții deja folosesc AI ca să facă treburile grele, în România, dar, să fim sinceri, nu numai, literații se ceartă pe ce e literatură și ce e furt de proprietate intelectuală prin AI. Dezbaterea merge deocamdată în online, pe înjurături mai mult sau mai puţin fine. Nu sunt sigură că merită vreun scurt popas.
Am văzut însă o întrebare din lumea asta care m-a pus pe gânduri: de ce AI-ul face muncile scriitorilor, jurnaliștilor, creatorilor de conținut și nu e gândit să înlocuiască oamenii care fac muncile acelea periculoase pe care nimeni nu le vrea? De ce e doar un model de limbaj și nu un exemplu de muncă grea? Nu știu să răspund elaborat la întrebările acestea. Poate știți voi.
AI-ul meu crede că vina e că n-are un corp. Mi-a răspuns lung la întrebare. Îi plac și lui, ca și mie, textele lungi. Scurtez puțin pentru voi: „Pentru că e mai simplu să pui un program să scrie un text pe un calculator decât să construiești o mașină care să intre într-o clădire în flăcări și să se descurce acolo. Iar ce e mai ușor de automatizat pentru o companie poate fi foarte diferit de ce ne-ar prinde cel mai bine să automatizăm ca societate. (…) Un robot care să repare o conductă sub apă are nevoie și de un corp care să reziste la presiune, de senzori, de unelte și de o cale de recuperare dacă se blochează. Trebuie cumpărat, testat și întreținut (…)”.
Nu m-am concentrat defel când am pus întrebarea, am aruncat-o în căsuța mea de dialog cu toate greșelile mele de scriere în ea. AI nu s-a indignat, a răspuns pe măsura întrebării, nu-i vina lui.
Închei calupul ăsta scurt despre artă şi AI cu ce spune Peter Gabriel într-un interviu despre muzică şi noul său album, dar şi despre inteligenţa artificială şi artă. Artistul crede că AI-ul poate ajuta mai mulți oameni să facă artă și că, pe măsură ce algoritmii se îmbunătățesc, ar putea produce el însuși artă foarte bună. Mai crede că poți ajunge repede aşa la bucuria de a face muzică, chiar dacă încă înveți tehnica.
În același timp, ar încetini dezvoltarea AI-ului, pentru că acolo e şi perspectiva războaielor şi a unei inteligenţe care ne-ar depăși cu mult. Şi mai crede că suntem cele mai arogante dintre primate pentru că trecem cu vederea alte forme de inteligență și tratăm lumea ca pe ceva aflat la dispoziția noastră. Dar, până când?
‘We’re the most arrogant of all apes!’ A delightfully mind-expanding encounter with Peter Gabriel
În rest, suntem tot la reorganizare administrativă și asta ne ocupă tot timpul. Era de așteptat să apară și glumele, cu sutele, pe temă. Orgoliul (vezi AICI) e motiv de zâmbete, când nu-i cu încrâncenare:

Cât ne chinuim noi să împărțim România pe hârtie doar-doar ajunge la fiecare baron câte ceva bun, Europa numără crizele prin care trece. Și nu-i prea pregătită pentru toate, dar măcar încearcă să nu mai fie luată cu totul prin surprindere de viitor. Noi nu avem nicio grijă. 72 de ore în România adevărată sunt o dovadă că eşti pregătit pentru criză. În ceea ce ne priveşte pe noi, toți ceilalți, de pe norișorii noștri pufoşi, e bine de ştiut că e posibil ca fiecare criză să ne spargă în bucăți. Problema e că nu avem pe nimeni care să ne adune cu făraşul:
72 hours without help: How the EU wants Europeans to prepare for a crisis
Cutremurul i-a scuturat bine pe bucureșteni și nu doar pe ei. Ne-a reamintit de bulinele roșii, de lipsa noastră de educație pe teme de dezastre (lipsa de educaţie, punct), de incapacitatea statului de a ne apăra. În fața acestor evidențe, nu ne-a rămas decât să ne întoarcem la ale noastre cele de zi cu zi: PSD, AUR, Guvern, ministru peste prim-ministru, infractori și alte câteva povești politice. Cutremure din acestea avem zi de zi. Suntem obişnuiţi.
Noi. „Casele noastre sunt biografii ce au prins trup”
Mă întorc puţin la lucrurile simple. O casă nu e doar o casă. Vine cu amprenta ta asupra lumii şi e tatuajul tău pe viaţă. E şi istoria ta şi spune extrem de multe despre tine. Eu am fost mereu atentă la cei care au crescut singuri la părinți. Generozitatea e rar punctul lor forte. O vezi și în casele lor, care nu sunt doar coordonate ale civilizației, ci și biografii care prind trup. Am dat ieri de povestea asta despre case şi oameni. Sper să vă placă:
The cultural rules that define us take shape in our homes
În casele din Alaska vor fi becuri aprinse non-stop până în ianuarie 2027. Nu știu cum aș putea trăi două luni fără soare și fără lumină naturală, deși recunosc că lumina din nordul întunecat al Finlandei pe timp de iarnă mi s-a părut magică. Frigul, mai puțin.
View this post on Instagram
Eu am nevoie de o perioadă lungă de acomodare cu frigul și cu iarna. Și, chiar și așa, nu-i vorba de nicio acomodare la final, ci de resemnare. Şi de promisiunea, reînnoită în fiecare an, că e ultima iarnă aici și că succesul scurtării ei la maximum va fi total, anul viitor. Cercetătorii cred și ei că trecerile trebuie să fie line, dacă sunt obligatorii.
Not ready for the cold and dark? Maybe you need a ‘winter transition week’
Ceilalţi. „Îmbătrânirea e o criză de identitate a celulei”
Nu încep optimist nici calupul despre sănătate, deși sunt vești foarte bune pe aici și unele menite să vă facă să zâmbiți.
Suntem tot mai bolnavi, dar asta, cumva, n-ar trebui să mai mire pe nimeni:
Gen X is in worse health than boomers – and I have a few theories as to why
Mai apoi, sunt câteva reguli de respectat de dimineaţă, pentru a avea o zi reuşită și o viață mai sănătoasă. Eu bifez doar câteva dintre ele. Regulile de dimineaţă încep să fie prea multe şi toate pe stomacul gol. Greu de digerat în cantități mari. Cu prima, însă, sunt total de acord şi-mi iese de minune în fiecare dimineaţă:
This is the optimal morning routine, according to science
Celulele mele sunt într-o puternică criză de identitate. Vestea proastă e că şi ale dumneavoastră trec prin aceeaşi criză. Toate, în fapt. Vestea bună e că putem şterge criza asta în următorii 20 de ani, dacă ne luăm după optimismul cercetătorilor. Citatul e dintr-un podcast în care invitat e un cercetător care şi-a găsit loc, cu surle şi trâmbite, într-un mai vechi calup de ştiri ratate. L-am pus atunci cu fericire. E cel care a pornit studiul pe oameni pentru redarea vederii unor orbi. Descoperirile clinicii sale de cercetare vorbesc de întinerire celulară, dar au optat ca primul studiu pe ființe umane să nu se refere la toate celulele, ci doar la ochi, care, spune el, e parte din minte. „Dacă îți atingi ochiul, îți atingi mintea”.
Interviul cu dr David Sinclair a fost realizat cu câteva săptămâni înainte de începerea studiului, dar chiar și așa e foarte interesant cât optimism e acolo când vine vorba de tratarea cancerelor și a altor boli. De tratarea noastră, în întregime. Întinerirea e o chestie secundară, deși „ne arde” pe toți.
Ca şi cum ar vrea neapărat să demonstreze (şi) că ce zice Sinclair e cât se poate de adevărat, o știre din această săptămână despre cancer a făcut înconjurul lumii. Ar fi trebuit să deschidem cu toții șampaniile, deși cercetătorii spun că alcoolul nu e bun, nici măcar în doze mici. E bun pentru suflet, iar știrea, sunt sigură, a mers direct la suflet: e aproape sigur că s-a găsit leac pentru cancerul de pancreas. De ținut în frâu și în regresie, vorbim sigur:
Pill to treat pancreatic cancer hailed as ‘biggest breakthrough in decades’
Și mai sunt vești bune pe teme de cancer, nu la fel de spectaculoase, dar tot promițătoare:
Cancer ‘sponge’ tests could be offered to more people with bad indigestion
Și vești din lumea medicală care îți aduc zâmbetul pe buze. Personal mi-a plăcut asocierea dintre Viagra și Alzheimer, deși acum că mai tăi din selecţia de ştiri pentru duminica aceasta îmi pare firească:
Pill that mimics Viagra can slow Alzheimer’s progression, study suggests
Dar fericirea stă ascunsă și în păr, iar știrea asta e pură fericire: e pe cale să intre pe piață o perie de păr care redă podoaba capilară celor care nu o mai au ca-n zilele bune:
Scientists invent electric comb that restores hair growth ‘nearly 100%’
O să îmi ziceţi că-s visătoare şi că dau prea mult credit cercetătorilor. V-am mai spus că sunt subiectivă. Am contact cu ei şi sensibilităţi familiare dincolo de dorinţa mea de a crede în ceva palpabil şi bun, şoareci, câini, oameni, ce o fi. Dar ştiu că mai e mult până când vom profita de munca lor. Sunt multe bariere în cale. De pildă, e greu de găsit „campioni la făcut caca”. Am pus aici termenul doar ca să vă fac atenți și să zâmbiți în caz că v-am pierdut deja. E vorba, în fapt, de donatori și superdonatori de materii fecale. BBC Future spune de ce e greu să găsești donatori pentru transplantul de microbiotă fecală, folosit în tratarea infecțiilor recurente cu Clostridioides difficile. Sub 3% dintre candidați trec de selecție. Dejecțiile spun multe despre noi.
‘The pinnacle of human health’: What it takes to be a super pooper
Arta. „Slugi la doi stăpâni”
O să fac o trecere bruscă de la materii fecale la artă. Iertați-mi îndrăzneala. N-am timp de croșetări care lungesc textul. E tot pentru artă, cât o fi ea în știrile acestea aproape ratate.
Nu am vești bune oricum nici din artă, deși s-au bucurat artiştii că lupta lor a dus la demiterea lui Felix Alexa, eveniment cultural important în săptămâna aceasta. A fost o chestiune de curaj pentru mulţi. De riscuri asumate.
BREAKING NEWS: Felix Alexa a fost dat afară de la TNB. Regizorul susține că demiterea nu este legală
Arta nouă şi-a sărbătorit şi ea reuşitele săptămâna asta şi mândria ne-a încălzit niţel, pentru un scurt timp:
În tot acest timp, însă, arta veche se stinge în tăcere. Schimbările climaterice de care mulţi artişti fac mişto şterg istoria care îi ţine în picioare:
Humanity’s oldest art is being erased by climate change
Arta trăiește, însă, în frică şi în anii aceștia. Frica e bună pentru creație, panica mai puțin. Ca atare, în online sunt zeci de exemple care arată de ce arta va supraviețui chiar și în era AI. Un exemplu de pe Washington Post:
Rămân la slugi şi săptămâna asta. Despre cum suntem slugi la doi stăpâni, dar mai ales despre lupta mea de a mă împrieteni cu filmele lui Radu Jude după puternica senzație de neplăcere și după convingerea că uneori vrem neapărat să vedem într-o înjurătură toată lumea și puțin mai mult decât atât. Am încercat cu Morozov să mă apropii de Radu Jude. Nu cred că mi-a ieșit.
Jurnalul unei cameriste – Slugă la doi stăpâni
Mai încerc. În rest, sunt topuri și în artă, de ce n-ar fi, deși nu-s pe placul artiștilor, știu, și aici vocile sunt mai tari și mai nervoase decât în alte lumi:
Financial Times are cele mai multe cărți despre arhitectură, artă și design din 2026:
Best books of 2026: Art, Architecture and Design
De pe norişorul meu pufos, n-am multe veşti de împărtăşit. Nu trec însă peste Italia.
Am văzut multe postări simpatice despre, dar am spus să pun ceva educativ de aici. Gata cu «eu plec în Roma și nu mă așteptați cu întoarcerea». Pun mai jos câteva branduri italiene, pe regiuni. Eu am treabă cu Ferrero Rocher:
E frumos în Italia, dar e frumos și la noi. Știu. Știu.
Harghita e pe lista celor 20 de locuri de vizitat în 2027, așa că putem să ne spunem liniștiți: hai, că măcar natura e frumoasă în țara asta. Pe mine ce m-a încântat în Harghita a fost curăţenia, ordinea şi, mai apoi, natura.
The 20 best places to travel in 2027
Despre frumuseţe, urât, cât de greu e să trăieşti printre frumoşi şi puţină ninfomanie, mai jos, cu una dintre preferatele mele:
Am pus știrea după ce am privit colajul iniţial de fotografii în care, printre bărbați, se strecurase o singură femeie. Charlotte Gainsbourg, mi-am spus, o să lumineze colajul cu zâmbetul ei.
Papa a zburat cu elicopterul și mi-a amintit că asta e şi una dintre dorințele mele. Papa cu zborul lui a devenit viral. Eu m-am gândit doar la faptul că țara o vezi altfel de sus.
View this post on Instagram
Nu visez lucruri greu de îndeplinit. Priviţi aici:
Dansul e melancolie și regret pentru mine, dar și maximă plăcere. Sper să vă încânte şi pe voi:
View this post on Instagram
O să fie filme bune pe la noi, o să fie întâlniri cu fotografi faini pe aici, în weekend vine Bumbuţ la Arad, o să curgă evenimentele zilele astea, vor fi vernisaje și expoziții deschise pe aici și prin vecini, dar, deși știu că mă repet, eu vă îndrum tot spre NAZA.
NAZA. Nimic altceva
Mi-a fost teamă până să-l văd (deşi citisem mult de el) să nu fie doar un documentar cu personaje care povestesc atrocităţi pe acoperişurile unor clădiri în modernul Tel Aviv. Să vezi atrocităţile acelea spuse fără voce tremurândă şi fără prea multă vinovăţie, să vezi crâmpeie din viaţa occidentală, frumoasă, fără griji, a celor de la 60 de km distanță de genocid, strecurate printre recordul de a arde o casă în opt minute, de a stabili și ucide oameni pe baza semnalelor telefoanelor celor două milioane de locuitori ai Gazei, în timp ce dorm, sau de a rade de pe fața pământului 500 de oameni dintr-o lovitură coordonată dintr-un birou călduţ, după care să ieşi la o ţigară şi o cină cu colegii, te imobilizează, credeți-mă pe cuvânt, pe scaunul cinemaului.
Cineva mi-a spus cândva că muzica e un tertip în lumea filmului şi că filmele bune trebuie să stea în picioare fără vreo melodie pe fundal. Mie, care văd în muzică salvarea. În NAZA nu cântă nimeni. Dincolo de vocile din televizoare, din cadrele îndepărtate, şi dincolo de interviuri, nu vorbeşte nimeni. În NAZA sunt doar spovedanii pe jumătate ale unor oameni care nu caută, până la capăt, mântuirea.
S-au văzut pe ei ca nişte piese într-un joc de calculator în care alții au dat ordinele. Ei doar au executat genocidul. „Nu era dezumanizare totală”, spune, vorbind despre NAZA (victimele colaterale), uciderea copiilor, femeilor, lumii întregi de acolo, unul dintre militarii ale căror fețe și voci sunt distorsionate pentru protecția lor. Un altul povestește cum erau omorâți unul, doi sau zeci de palestinieni pe zi. Se făceau vinovați pentru că ieșeau din rând și încercau să fugă mai repede spre mâncare, de teamă ca aceasta să nu se gate. Acesta era ordinul, l-a executat. Nimeni nu a mai calculat numărul morților. Crimele continuă acolo, oricum. Din birou, genocidul pare aproape uman. Prădătorii aproape salvatori. Și în fața lor, Yuval Abraham punând, cu eforturi supraomeneşti, cred, întrebările pe care nimeni n-ar vrea să le pună vreodată.
Nu căutați muzică. Sper să stea în picioare textul și fără ea. Nu căutați poezie, nu-i loc pentru ea aici.
Citeşte şi:
Știri aproape ratate (64). O doză de Studio Berlin și de restul, Babilon
Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!
Comments are closed.














Comentariile portalului
Problema este a șoferilor care nu mai pot întoarce după bunul plac și a bicicliștilor care nu mai pot traversa pe bicicleta.
Pai aplicatia de ride sharing poate spune cu ce viteza circula pe tot traseul. Log-ul masinii la fel.
Chiar ar trebui și o consultare,și chiar un referendum. Menționez și zona Garii ,care este efectiv inundată,și care din păcate polarizează și boschetari,creând nesiguranță î (...)