Mutat din mai în noiembrie, Festivalul Internațional de Teatru Nou (FITN) devine ultimul mare eveniment teatral al anului în Arad. La ediția cu numărul 11, dintre cele zece spectacole înghesuite în cinci zile, trei au oferit chiar din prima seară (duminică, 1 noiembrie) o mostră incitantă a programului axat pe tema «de-limitări».

Prima zi a demarat în forță, de fapt, cu patru evenimente, începând cu „Alaska”, de Elise Wilk și în regia lui Cristian Ban, la Casa Pianului Jacques Faix, de la ora 11:00, spectacol-lectură care a marcat primul eveniment al FITN 11 în afara Teatrului Clasic „Ioan Slavici”. Tot în prima zi a avut loc și al doilea spectacol din program într-o locație inedită, într-o sală pneumatică instalată în sala de sport a Colegiului Preparandia „Dimitrie Țichindeal”.

Tema ediției, „de-limitări”, propune un inventar neconvențional al lumii contemporane, explorând tiparele și granițele volatile dintre realitate și imaginație, dorință și frustrare, precum și constrângerile și restrângerile impuse identității și convențiilor sociale.

Cele trei spectacole din prima seară au tratat în moduri diferite aceste tensiuni.

Mamografia unei crize

Foto: Laurian Popa / Teatrul Clasic „Ioan Slavici”

Spectacolul „Lalele, păsări și beton”, produs de Reactor de creație și experiment din Cluj-Napoca (regia: Leta Popescu, scenariu: Leta Popescu și Diana Mihalașcu), explorează o criză postnatală printr-o cvadruplă etalare frustă a feminității și a corporalității, într-un mod deopotrivă insolit de indecent și sfidător de sincer. Deși creează impresia inițială a unui exces de zel l’art pour l’art, plastica plăsmuire teatral-coregrafică a Letei Popescu îmbină cu o perfidă precizie tipicele semne de exclamare ale conștientizării dramelor casnice și ale traumelor maternității cu o autoironie grosolan de sănătoasă, extinzând aria loviturilor persiflante și la adresa societății, de la mărțișoare la rasism juvenil și la sistemul educațional și de la Etno TV la Biserică, trecând în zbor și deasupra consumerismului.

Planarea în multitudinea de perspective reprezintă veritabilul nucleu dramaturgic al acestui tour de force nevrotic, chiar dacă ideea nu e întocmai originală. Dacă replicile grețos de memorabile precum „Sunt colonul lui Jack”, „Sunt sudoarea rece a lui Jack” sau „Sunt sentimentul inflamat de respingere al lui Jack” sună familiar, un titlu arhicunoscut – respectiv o inspirație evidentă – elimină orice urmă de mister: „Fight Club”. În aceeași manieră, în „Lalele, păsări și beton”, spectatorii primesc acces în imaginarul inepuizabil al Letei Popescu nu doar prin intruziunea în viața intimă a personajelor principale și marginale (de la mamă la bebeluș și de la vecina vârstnică la vânzătoarea de bilete de la colț), ci și în zone corporale cu conotații sexuale deliberate și în obiecte și componente banale ale spațiului domestic și urban – de la fereastră la bordură și de la panoul publicitar luminos la „fiara” italiană Alfa Romeo.

Foto: Ioana Groza Pop / reactor-cluj.com

Cu această alură pervers de ludică, dezlănțuirea de exteriorizări isterice ale dimensiunilor interioare este orice, numai plictisitoare nu, actrițele Alexandra Caras, Andrada Balea, Ana Maria Marin și Maria Elena Morar reușind să imprime haosului poveștii o ordine proprie, în care umorul și precizia coregrafică se conjugă într-un spectacol de o colcăială scenică prolifică.

De la categoria B la A și bella din arta teatrală

Foto: Laurian Popa / Teatrul Clasic „Ioan Slavici”

Spectatorii care au trecut de la „Lalele, păsări și beton” la următoarea reprezentație au avut parte de o schimbare radicală de tonalitate și de registru artistic, numitorul comun rămânând, totuși, feminitatea, cu o expansiune mult mai pronunțată în sfera feminismului. „Zeițe de categoria B”, de Alexandra Felseghi, în regia lui Andrei Măjeri (coproducție a Teatrului Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, a Teatrului „Regina Maria” din Oradea și a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani), construiește un melanj sensibil de nostalgii, experiențe profesionale și personale și inegalități neliniștitoare din culisele teatrelor. Nu reușește să pună cu suficientă vervă, însă, punctul pe i în problema cu adevărat revoltătoare a abuzurilor sexuale, pierzând pe alocuri din visceralitatea expunerii vulnerabilității feminine, în favoarea depănărilor de amintiri și a asumării realităților corporale specifice „celei de-a doua tinereți”.

Unde spectacolul excelează, în schimb, este declarația de dragoste adresată acestei profesii și demontarea convențiilor care asociază excelența profesională cu poziționarea economică sau administrativă a instituțiilor teatrale: capitală versus provincie. Păstrând o doză de autoironie și de împăcare cu etichetările sociale, actrițele Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca demonstrează cu vârf și îndesat că așa-zisele „zeițe de categoria B” sunt, în realitate, veritabile „zeițe de categoria A”. Pentru că, oricât de mult ar fi impuse uneori, ierarhiile instituționale nu au corespondent în ierarhii ale talentului, iar arta nu cunoaște delimitări geografice.

Bula gonflabilă a dependenței de droguri și acul numit „familie”

De departe, cea mai viguroasă producție a primei seri FITN 11 a fost adusă la Arad de Teatrul de Vest din Reșița. Situat la o oarecare distanță de teatrul convențional, atât fizic, cât și conceptual, spectacolul „Oameni, locuri și lucruri” (regia: Horia Suru) a invitat publicul într-o instalație gonflabilă amplasată în mijlocul sălii de sport a Colegiului „Dimitrie Țichindeal”, instituind o meta-constrângere spațială care reproduce fragilitatea unei realități adesea închise ermetic de ochii lumii.

Dependența de droguri nu e tema centrală, ci mai degrabă laitmotivul, pretextul dramaturgic de la care se deschide o explorare mult mai amplă a mecanismelor autodistructive care modelează destine. Miza spectacolului se conturează în jurul limitelor psihologice extreme ale tentativelor de dezintoxicare și se ramifică spre „tentaculele” unor relații familiale traumatizante, care împing, nu de puține ori, tinerii vulnerabili către evadarea în universul toxic al dependenței.

Volatilitatea cortului constituie doar unul dintre elementele care conferă spectacolului caracterul inedit. În centrul spațiului de joc se află o platformă dreptunghiulară, metamorfozată, în funcție de secvență, în ring de dans al unei discoteci, cameră de izolare, dormitor sau birou destinat formalităților administrative, completării formularelor și evaluărilor psihologice. Proiecțiile psihedelice pe tavanul cortului și luminile intense în care se scaldă întreaga încăpere îndeplinesc, la rândul lor, o funcție scenografică aparte. Dintre acestea, galbenul fosforescent se dovedește de-a dreptul pătrunzător: lumina contaminează chipurile tuturor celor din sală, proiectând asupra lor o paliditate macabră și extenuantă.

Dincolo de ingeniozitatea acestor soluții ambientale, centrul de greutate afectiv al spectacolului cade însă cu toată forța pe interpretare, în prim-plan impunându-se actrița în rol principal, Denisse Moise, printr-o sensibilitate acută și o intensitate emoțională copleșitoare. Nu în ultimul rând, triplul rol al Cameliei Ghinea adaugă un contrapunct artistic a cărui gravitate se amplifică gradual: este medicul-șef al centrului de dezintoxicare, terapeuta care coordonează ședințele de grup și, în cele din urmă, mama protagonistei. Această ultimă întruchipare deschide o perspectivă mult mai adâncă asupra fracturilor sufletești și a rănilor familiale care au împins-o pe tânără către refugierea în droguri. În mod surprinzător și deprimant, dar totodată revelator, evadarea din coșmarul sevrajului și „absolvirea” programului de dezintoxicare nu echivalează cu vindecarea deplină, ci marchează începutul unei confruntări mult mai dureroase cu trecutul, prezentul și, mai ales, viitorul.

•  Vezi aici programul complet al festivalului.