Când eram la liceu îmi luam porția de țigări cu un leu.

Era Carpați fără filtru, de Timișoara, preambalat de vânzătoarea de la tutungeria din Grădiște. Opt bucăți erau în sulul de hârtie, că pachetul făcea doi lei cincizeci. Cele mai scumpe țigări românești pe atunci erau Snagov, la opt lei pachetul. Dar un fecior ca mine, fan Led Zeppelin, nu fuma Snagov nici la ocazii, atunci se delecta cu un Amiral mic, trei lei șaizeci la 12 bucăți. Rar, doar la ocazii deosebite – nunți și alte cele –, îmi permiteam un Kent lung. Făcea 25 de lei la bișnițari, cât zece pachete de Carpați fără.

În primul an de liceu încă nu fumam. Dar eram doar băieți în clasă, până la urmă m-am luat și eu după ei. După cei dați naibii, vorba vine. În primii ani, Primul Liceu Industrial din Arad era în centru, o luai spre clădire de pe Mețianu. Plecam din Grădiște ori cu autobuzul cinci, ori mă duceam până la Podgoria și luam de acolo tramvaiul. Era mai haios așa, nemaivorbind că biletul de tramvai de acolo până la teatru făcea douăzeci și cinci de bani. Cel mai scump bilet, cel cu care te puteai duce din Gai până în Aradul Nou, făcea șaptezeci și cinci. De bani!

Făcea toți banii. Chiar dacă, cum bine se știe, Kentul făcea, chiar dacă îl luai de la bișnițar, nu de la tutungerie, și pe atunci cam cât face și acum, în rest te descurcai cu câțiva lei acolo. Eugenia era 75 de bani, cafeaua cea mai ieftină o găseam la Vulturu’, în Grădiște, la un leu cincizeci. Mă rog, doi, cu bacșișul. Cât făcea la Dallas, restaurantul cel nou, deschis lângă „blocuri” cam pe atunci. Acum e un supermarket acolo. Dar cu un leu nu mai găsești nimic. O legătură de pătrunjel la Piața Mică, eventual, poate un ou mai mic, așa, o cutie sau două de chibrituri. Și bilete de tramvai în Arad, stați să vedeți mai încolo.

Bine, și pe atunci era bine dacă aveai vreo zece-cincisprezece lei la tine. Chiar dacă înghețata era la un leu, cel mai ieftin bilet de cinema făcea un leu și cincizeci, iar dacă voiai mai în spate, 2-3 lei. Nemaivorbind de faptul că, dacă te duceai cu Dana sau cu Crina, după film, normal, o invitai la un suc sau la o cafea. Dacă era deșteaptă și te ducea la Libelula și cerea profiterol, ăla erai. Făcea cât două beri, în jur de șase lei, adică.

Mi-am adus aminte de tinerețile mele după ce l-am văzut pe Bibi al nostru anunțând cele mai ieftine bilete de tramvai din țară. Un leu, Doamnelor și Domnilor! Cu un leu te duci cu tramvaiul în Arad unde vrei. Și rețineți, nu mai e vorba de o linie acolo, din Gai până în Aradul Nou. Te poți duce la Ociko, în Micălaca sau Grădiște, nicio problemă. Numai să nu fie ceva reparații! Dar chiar dacă sunt, nu vă faceți probleme, așa cum o spune Bibi în videoul de la sfârșit: noi, arădenii, suntem oameni serioși, dacă promitem ceva și facem. Uite, și pasajul de la Micălaca s-a terminat mai repede, chiar dacă tramvaiele încă nu circulă. Dar va veni și vremea aia, așa că haideți, mai renunțați să mergeți peste tot cu mașina. Nu de alta, dar acum parcarea e mult mai scumpă decât un bilet de tramvai.

Acum, pe bune, recunosc, de când am revenit de la facultate, în a doua parte a anilor optzeci, eu cam circul cu mașina prin Arad. La început era chiar bine, traficul era lejer, Oltcitul era fain, albastru metalizat, arăta chiar mai bine decât Dacia neagră, cu numărul 1-AR-101, cu care Doamna sau Tovarășa Pugna, ultimul prim-secretar comunist al Aradului, se deplasa dimineața la „serviciu”. Eu mă duceam pe atunci tot la școală, dar, e drept, nu ca elev, ci ca profesor. Nu de puține ori am văzut-o, înainte de opt dimineața, luând-o la stânga pe bulevard, în fața fostei Bănci Naționale. Se pare că Doamna Pugna a rămas fidelă trecutului și se ducea la muncă precum la școală.

Iar locul ei de muncă era în clădirea administrativă din centru, locul de muncă și al actualului primar. Ce să fac, traficul a devenit între timp colosal. Pe Bibi nu l-am prins niciodată în mașină, mergând spre locul de muncă. Te pomenești că se duce cu tramvaiul!

Așa că a venit, se pare, momentul să trec și eu la tramvai. Am o vârstă, e momentul s-o las mai moale. Motorina a trecut de zece lei și, chiar dacă Simbi – de, e un Renault Symbol – se mulțumește cu puțin, poate s-ar simți și ea mai bine în garaj decât sub mâna și picioarele unui boșorog care se crede în continuare un mare șofer. Nemaivorbind de avantajele călătoriei cu tramvaiul. Stai frumos pe banca ta, te uiți lejer pe geam, observi frumusețile și frumoasele orașului fără grija celui din fața ta, care, evident, e un începător în ale șofatului. E aer condiționat, iar Doamna din față zâmbește frumos.

Și toate astea te costă un leu. Mai puțin decât un singur Kent sau Camel fumat pe ascuns, să nu te vadă cei cărora le-ai spus că te lași de fumat…

Citește și: Enola Day – Câteva cuvinte la moartea presei scrise