„Există un Dumnezeu înăuntru, aici, și altul afară” e replica pe care am reţinut-o din filmul care mi-a plăcut cel mai mult de la TIFF: „Tatăl nostru”.

Îmi propusesem, nu mai știu acum exact de la ce am pornit, poate de la husele scaunelor din cinematografele Clujului pe vreme de TIFF și de la plasele dedicate festivalului, poate pentru că trăiesc uneori din frânturi frumoase, să adun replicile care m-au mişcat, încântat sau pus pe gânduri la filmele din festival.

(Scaunele de la TIFF)

Câteva am adunat, nu multe, pentru că, ori de câte ori deschideam telefonul, lumina filtrată prin folia de protecţie privacy a ecranului meu părea să-i irite pe toţi spectatorii de lângă. Există un public aici, la TIFF, altul afară, mi-am spus şi am renunţat la demers, notându-mi puţinele afirmaţii care mi-au rămas întipărite în memorie la finalul proiecțiilor.

Îmi scrisesem până atunci replica aceasta, culeasă din primul film pe care l-am prins la TIFF, „Mereu iarnă” – „Plasture sau trambulină” – pentru femeile care vin în viaţa bărbaţilor după ce aceştia au fost părăsiţi de iubirea vieţii lor, dar şi afirmaţia dintr-un film cu boală și sânge peste tot (Sicko), proiectat la ora 10 dimineaţa, cu sala plină, într-o zi de vineri – „Hell is where the party is”, numai că party-ul era cu sufletele tuturor și cu emoțiile pe care durerea le declanșează în fiecare și care transformă mereu adevărul după bunul plac al prejudecăților noastre.

La două săptămâni de la scurtul meu popas la TIFF, de această dată la final de festival (n-aș mai alege, cred, perioada aceasta, care îți alimentează FOMO-ul, și-ți creează mereu impresia că nu mai prinzi nimic, că toate filmele din competiție s-au văzut, iar tu culegi doar impresiile lăsate în urmă de împătimiți), e greu să mai scrii cu emoția de atunci.

Trăirile mi le-a modificat viața de afară, cu jurnalismul său local cu tot, dar și imediatul popas de șapte zile în Underground Festival. De unde, fără să-i deranjez pe mulți, mi-am notat pe ecranul întunecat al telefonului meu, în care am scăzut la maximum luminozitatea, îndemnul să scrolăm adânc, convingerea că „moartea noastră stă în tot ceea ce uităm”, faptul că nu suntem în faţa unei piese, ci a unei vieţi întregi, dar mai ales faptul că „iubirea nu se păstrează niciodată în gheață”.

(Scorelază adânc, la Undergound)

O replică dintr-un alt spectacol – „Femeile se simt lejer neînsemnate” –, care m-a dus cu gândul rapid la Lejer superiorul Discuţiei secrete, festivalul de literatură care începe azi la Arad, m-a convins că de acolo poate ar fi trebuit să culeg citate zguduitoare, dar m-a și băgat rapid în panica că nu va mai rămâne nimic din povestea mea de la TIFF şi mai nimic din povestea mea de la Underground, când vor tăbărî poeţii peste mintea mea ușor alzheimeriană.

„Oamenii nu își fac mare lucru unii altora”, spune Edith Piaf printr-un filtru cinematografic în spectacolul lui Radu Dinulescu, jucat în penultima seară pe scena Teatrului de Marionete Arad; ne facem în mare parte singuri ce ne facem, continua cântăreața, iar panica mea că nu voi mai scrie niciodată despre TIFF-ul cu numărul 25 și Undergroundul cu numărul 16 s-a domolit până aproape de abandonul scrisului.

(Filtrul cinematografic, de la Teatrul de Marionete)

Am revenit însă după ce m-am trezit scriind, dar mai ales citind mult despre azilele din Bihor și despre cum o persoană fizică a luat locul statului, întregului stat românesc, pentru cei fără speranță, fără casă și fără prea multe zile de trăit. A făcut case pentru ei, i-a primit în curtea de la Dumbrava lui minunată, când au venit cu ambulanțele, cu poliția, cu DGASPC-urile, pe jos sau cum au putut, i-a hrănit și i-a îngrijit așa cum a știut, cu oameni fără experiență medicală, ce dădeau tratamentele după culoarea flacoanelor, dar i-a îngrijit, spun oamenii, i-a înmormântat în cimitirul creat în spatele casei și a devenit Dumnezeul lor de dinăuntru, în această lume.

Un Dumnezeu care le-a oferit, timp de 20 de ani, fărâme din paradis, un paradis, desigur, al celor săraci și uitați în Bihor. Doar că statul i-a adus la poarta micului lui paradis, cu trandafiri în curte, tot mai mulți săraci, bolnavi și uitați și, încercând să îi salveze pe toți, a clacat, i-a exilat din Paradis (i-a dus înapoi, în lumea lor reală) pe cei care nu mai aveau defel identitate. La un moment dat, probabil sub presiunea noilor sosiri, binele pe care îl făcuse a început să se amestece cu puterea pe care o avea asupra vieților lor. A devenit Dumnezeu peste neputința unei țări, Dumnezeul acela care face regulile după propria măsură.

(TIFF, 25, Piața Unirii)

Și așa m-am întors la TIFF și la filmul care mi-a rămas cel mai bine întipărit în minte, după atâtea zile de la despărțire, „Tatăl nostru”, pornit de la un caz real, cel al unui preot care salva, într-o zonă asemănătoare Dumbravei de la noi, pe toți cei care n-au reușit să facă față vieții așa cum le-o cerea societatea.

Au avut nevoie de droguri și alcool pentru a putea privi în ochi realitatea. Părintele a creat un centru unde mai întâi erau detoxifiaţi, fără vreun fel de ajutor medicamentos sau psihologic, mai apoi reeducaţi şi pregătiţi pentru societate. Le-a salvat mai întâi trupul și apoi sufletul, le-a spus, rolul credinţei fiind major în această întoarcere spre viaţă.

Reeducarea era simplă, pentru că mijloacele erau puţine, finanţarea infimă: un program bătut în cuie, muncă, rugăciune şi bătaie, în cazul în care greşeau, recidivau. Pe mulţi dintre cei cazaţi aici i-a convertit pentru un timp la propria sa religie, câţiva au crezut însă că părintele le-a furat, de fapt, mai întâi corpul, apoi şi sufletul.

Întorşi în lume după izolarea din dumbrava poloneză, viața n-a mai fost atât de bine structurată și n-a mai fost așa ușor de navigat prin ea, pentru că „Există un Dumnezeu înăuntru și altul afară”. Întoarcerea în casa de reeducare s-a lăsat cu dezamăgiri, iritări şi tragedii. Două lumi cu doi dumnezei diferiți se sparg când se ciocnesc, nu-i aa?

Iar atunci când cineva ajunge să poarte pe umeri destinele atâtor oameni, granița dintre salvator și autoritate absolută devine greu de trasat.

Statul a venit să-i salveze pe toți reeducații de acolo, după ce ani de zile i-a abandonat în mâinile preotului despre care presa scrisese materiale elogioase.

Poate că am ales bine la TIFF; deși de data aceasta n-am mai avut timp să citesc nici recomandările lui Chirilov, nici pe ale celor care poposiseră încă de la început la festival şi care iubesc filmul. Am pus repede în coșul de vizionat singurele trei filme din competiție care mai erau disponibile: „Sicko” (care m-a adus cu gândul la Kim Ki-duk, pe care l-am „cunoscut” tot aici), „Titanic Ocean”, cu sirenele sale dintr-o altă lume,  și „Gol Goluț”, un film despre goliciunea trupului şi îmbrăcatul sufletului (al doilea film de pe scurta mea listă bună), la care am adăugat, duminică, chiar înainte de final, Tatăl nostru, filmul câștigător al premiului pentru regie.

Am mai pus pe listă ultimul film al lui Almodóvar, „Crăciun amar”, deși mi-era frică de dezamăgiri și amăreli, iar de realul fricilor mele mă tem cel mai tare,  și am mai ales ce a mai intrat printre și ce a mai fost disponibil, pentru că sold-out-urile sunt una dintre realitățile de la TIFF, indiferent cât de mari sunt sălile de cinema.

Mi-am trecut pe lista de dorințe, iar mai apoi pe cea de filme pe care le-am ratat, „Jurnalul unei cameriste”, al lui Radu Jude, „Albele se spală la 90”, al lui Marko Nabersnik, „Fete triste”, al Fernandei Tovar, „Bulk”, „Y”, „Nu mă lăsa să mor”, „18 găuri spre paradis”, „Malul Vânăt”, „Orfan”, „Tăișul umbrei” și „Regina și Marea”.

M-am liniștit spunându-mi că le pot vedea pe TIFF Unlimited, aşa că am colindat pe străzile din Cluj ca să mă umplu de atmosfera aceea pe care nu o poți compara cu nimic: m-am oprit la cafenele, m-am uitat la fețele tuturor oamenilor din secta TIFF, mândri să poarte în piept semnele acestei apartenențe, m-am odihnit pe treptele bisericii din noua cea mai aglomerată zonă pietonală de aici, m-am împrietenit, deși nu-s o sociabilă, cu oamenii festivalului.

(Clujul, în vreme de TIFF)

Am cântat și dansat pe strada Potaissa, am stat la cozi care se întindeau pe două străzi ca să intru la proiecţii, am fotografiat cozile acelea care, în poze, nu cuprindeau toată bucuria cu care veneau, citită pe feţele tuturor, dar am luat-o lejer cu ce nu mai prind la TIFF, gândindu-mă că anul viitor voi face cumva să fiu tot aici. Că nu o să mai fie ani fără TIFF.

(Cozile de la TIFF)

Acasă am intrat direct în Underground, fără cozi, fără nebunia sold-out-urilor, dar cu spiritul acela boem (care vine parcă pe tavă la Joy’s și Teatrul Vechi), pe care TIFF-ul l-a pierdut de mult, îmi spun iubitorii festivalului de altădată.

Nu m-am întors suficient de repede cât să văd „Rostopasca”, despre care citisem recenzii, dar suficient cât să-l văd pe ministrul Culturii jucând în „Peștele balon”. Am luat-o de la capăt îngrămădind spectacole printre avertizări de caniculă, incendii, accidente și alte provocări din lumea de afară.

M-am lăsat fascinată de mișcare și imagine în „triluREELu”, de decorul acela care se revărsa peste Teatrul de Marionete și te făcea să crezi că nu va mai fi „Oxygen”, m-am gândit, doar după ce am scăpat din Flex, aproape fugind de panica mea generată de spectacolele interactive, că mi-aș putea face și eu bilețele cu toate lucrurile minunate din viața mea (mie Cătălin Vieru mi-a dat corcodușele și, cu greu, calmul cu care poți întâmpina uneori lucrurile complicate), m-am uitat cu admirație la trupurile suspendate în inel din Naturaleza, suferind nițel pentru balerina ratată din mine, am aplaudat în picioare, sincer, cu energie, repetitiv, cum fac rar, jocul actorilor Ioan Codrea și Ionuț Marian Pîrvulescu în „Zeul măcelului”, m-am uitat printr-un filtru vintage la „Who Killed Frank Sinatra?” și am mai pus în sacul meu de Underground Festival alte spectacole.

(Trupuri din „triluREELu”)

(Scena revărsată din Oxygen) 

Dar am intrat cu adevărat în underground doar cu Nana Balint și ai săi C4 Company, am privit prin lupa tânără și energică, care n-are nevoie decât de un cub de 2 pe 2 și câteva tăieturi într-un cearceaf uzat ca să „Lighting my city up”. Dar nu orașul meu, care n-are străzile și nici oamenii Clujului („Trebuie să ne creștem din nou publicul”, mi-a spus Ovidiu Balint, Dumnezeul Underground-ului de la Arad, pe terasa de la Joy’s), în care oamenii veniţi din alte lumi caută ştrandul de altădată, deşi tocmai ce plecaseră de acolo („nu, nu-i adevărat, nu pot să cred, era mare, era tare animat”), un oraş care însă înota frumos prin subteran, alături de câțiva oameni (se mai adună ei) care mai cred în fabule și feerii.

(Cubul

și tăieturile Nanei Balint)

Nu m-am plimbat aici pe străzi, n-am poposit nici prin cafenele, la Arad, ci la o îngheţată la Bonjour şi pe fermecata terasă de la Joy’s pentru o noapte de povești despre Arad, România şi Dumnezeii ei, o poveste de film noir ce ar fi mers bine la secțiunea de anul trecut de la TIFF – „Tomorrow Is Fear” – sau la cea parcă dintotdeauna din festival – „Fără limită”, dar care, de fapt, s-ar mula cel mai bine pe secțiunea OFF din Underground. OFF să și fie.

Cu ce am plecat tatuat pe piele de la TIFF și Underground? Cu oamenii, toţi oamenii frumoşi din festival, şi cu faptul că filmele le-am văzut cu ai mei dragi, iar teatrul, cu prietenii mei şi cu minunatul om de teatru Mona Donici. „Ce se întâmplă în jurul meu se întâmplă în jurul tău”, spunea un actor pe scena teatrului arădean, iar întâmplările acestea două, mulate peste festivalurile astea de îndrăgostit rapid și fără cale de întoarcere, mi-au salvat de la secetă lumea mea.

„Există un Dumnezeu înăuntru şi unul afară”, iar eu l-am ales pe cel de dinăuntru săptămânile acestea, la TIFF, la Underground şi, de azi, la Joy’s, cu un gram de poezie.

(Un mesaj de pe străzile Clujului

și o întrebare pentru toți, tot de aici)

Citește și:

Premiile Underground, ediția a XVI-a: „Mantas” câștigă Trofeul Festivalului