Se vorbește mult și demult despre trădare în România. Cu și fără rost. Nu pentru că am fi o țară de trădători, ci mai degrabă pentru că nu avem proprietatea termenilor. Desigur, în ultimele zile ideea de trădare a fost asociată cu Diana Șoșoacă. Și nici nu-i de mirare, după discursul incalificabil de la întâlnirea cu Putin.

Poate pe vremea lui Ceaușescu să fi trăit o băloșeală asemănătoare, dar măcar era internă. Acum însă am văzut o ditamai eurodeputată, președintă de partid parlamentar cum s-a făcut obială în fața lui Putin, de i s-a făcut jenă și dictatorului. De înțeles că după șocul inițial și perplexitatea ce a urmat, românii s-au dus cu gândul la trădare.

E drept, de când a apărut și la noi curentul populist-suveranist, se vorbește despre trădare cu o ușurință pe care numai ignoranța sau interesul o pot egala. Așa au ajuns „trădători” toți cei ce susțin Ucraina sau apartenența noastră la UE și NATO sau toți cei ce au pus la îndoială vorbele unor personaje cu vise mesianice și discursuri delirant mistice și a mincinoșilor electorali.

La fel de „trădători” au ajuns miniștri sau șefi de partide, premieri sau, crème de la crème, președintele, pentru vina de a fi ieșit învingător în lupta electorală cu un anumit lider populist.

În antiteză, ceilalți sunt „adevărați patrioți”, prin definiție excluși de la trădare.

Desigur, acest discurs propagandistic-manipulator având ca temă trădarea a fost preluat imediat de susținători, care au umplut rețelele de socializare cu noi exemple de „trădare”, vizați fiind intelectualii „globaliști” sau „soroșisti”. Pe nimeni nu interesează că totul a fost manevră politică, manipulare și atragere de simpatizanți prin teme facile, dar de impact pentru că „loveau la sentiment”, ca să vorbim pe înțelesul lor.

Acum, după prestația dezgustătoare a eurodeputatei, au preluat și ceilalți retorica despre trădare, cu aceeași ușurință. Deși, Șoșoacă nu a făcut nimic altceva decât ceea ce face de când a intrat în politica românească: a împins discursul public dincolo de limitele pe care majoritatea românilor le consideră acceptabile, a provocat perplexitate și jenă. S-a erijat, fără niciun drept, în reprezentanta de drept a poporului român și a inventat niște presupuse sentimente față de dictatorul Putin.

Nimic nou. A mai făcut ea scandal și în Parlamentul European, dar acolo a fost pusă urgent la punct. Acasă însă, i-au fost trecute cu vederea derapajele iar lumea le-a ignorat ca fiind o „luptă internă, politică”. Partidele parlamentare nu au reușit să i se opună eficient, semn că încă nu sunt organizate pentru a reacționa la atacurile „la baionetă” practicate de Șoșoacă.

Acum însă, reacțiile au fost imediate și ferme pentru că în joc era mai mult decât „lupta politică internă”. Acum a vorbit fără drept în numele poporului român și a denigrat România în fața unuia dintre dușmanii tradiționali ai poporului român. Dacă până acum a fost tratată cu îngăduință, de această dată verdictul a venit instantaneu, ca o sentință de condamnare pentru trădare! Dovadă că nici populiștilor nu le este permis să intre cu cizma în sufletul românilor.

Totuși, trebuie să spunem că dreptul penal nu funcționează emoțional. Oricât de justificată ar fi indignarea – și este justificată! – nu poate fi temeiul unei condamnări pentru trădare. În toate legislațiile penale civilizate, inclusiv în cea română, trădarea este una dintre cele mai grave infracțiuni. Este clar definită și presupune fapte concrete îndreptate împotriva independenței, suveranității sau integrității statului, în relație cu o putere străină și cu scopul clar de a afecta interesele fundamentale ale țării.

Tocmai pentru că este o infracțiune atât de gravă, ea nu poate fi extinsă asupra oricărei ieșiri publice iresponsabile, scandaloase sau populiste, chiar dacă atrage oprobiul public și rănește anumite sentimente. Dreptul penal nu poate fi transformat într-un instrument al haosului, menit să regleze dispute politice și să destabilizeze societatea, punând acuzația de trădare pe același palier cu, să zicem, insulta.

Din păcate, folosit prea des și fără rost, mai mult ca armă din arsenalul populist, cuvântul a fost golit de conținut juridic și umplut cu resentiment politic. Dintr-un cuvânt care cutremura, „trădare” a ajuns un cuvânt banal, bun de utilizat de ultrași pe stadioane.

Astăzi, în discursul public românesc, aproape orice adversar politic poate fi declarat trădător. Iar paradoxul este că cei care folosesc cel mai des cuvântul „trădare” sunt, de regulă, aceiași politicieni care au cerut libertate absolută pentru propriile afirmații, indiferent cât de grave sau de lipsite de fundament ar fi acestea.

Evident, Diana Șoșoacă nu va putea fi condamnată pentru trădare după ce i s-a supus lui Putin

Dar asta nu înseamnă că nu există nicio problemă atunci când un europarlamentar român contestă legitimitatea instituțiilor propriului stat în fața reprezentanților altei țări, nici că este normal ca un politician să vorbească în numele întregului popor român și să pretindă că știe ce simt sau ce doresc milioane de oameni. Nu înseamnă că asemenea afirmații sunt lipsite de consecințe. Din păcate însă, chiar dacă există consecințe, nu există responsabilitate în sarcina autoarei.

                                     (Sursa foto: facebook)

Problema nu ține de trădare, ci de responsabilitate.

În ultimii ani, în discursul public se repetă obsesiv că „alegerile au fost furate”, că „președintele a fost numit de Bruxelles”, că „România este ocupată” și altele asemenea. Unele dintre acestea sunt absurde, altele, imposibil de probat. Dar toate sunt rostogolite public de parcă ar fi adevăruri absolute. Și toate par că fac parte dintr-o strategie de erodare a  încrederii publice în instituțiile democratice ale statului român.

Opiniile nu trebuie incriminate. Dimpotrivă. Cetățenii trebuie să aibă dreptul de a interpreta anumite fapte sau acțiuni, de a critica orice consideră ilegal, inoportun sau imoral, ba chiar și dreptul de a greși în interpretarea unor fapte și de a exagera, dar fără să treacă bariera penalului.

Problema apare atunci când convingerile sau părerile nu sunt prezentate ca opinii în comunicarea publică, ci ca fapte. Nu-i vorba de trădare, ci de respect și justețe a comunicării.

Una este să se spună că „președintele a fost numit de Bruxelles” și alta că „mi se pare că președintele a fost susținut de Bruxelles”.  Prima este o afirmație factuală care trebuie demonstrată, pentru că este de natură să producă efecte. A doua este o opinie personală, exprimată sub o anumită rezervă („mi se pare”).

De altfel, de aici apare și una dintre cele mai mari contradicții ale epocii digitale. Orice jurnalist, dacă ar publica o afirmație gravă legată de o anumită persoană publică, fără dovezi, ar fi obligat să-și asume consecințe profesionale, juridice și morale. Poate fi acționat în instanță, își poate pierde credibilitatea profesională și va răspunde pentru ceea ce a scris. La fel și editorul, care răspunde solidar cu toți jurnaliștii din redacție pentru cele publicate.

În schimb, aceeași afirmație poate fi lansată de un politician, de un influencer sau de orice gospodină pe rețelele sociale fără aproape nicio consecință. Mai mult, influencerii sau politicienii au mult mai mulți urmăritori pe rețelele sociale decât jurnaliștii (cu foarte puține excepții), ceea ce sporește gravitatea faptei. Cu toate acestea, problema nu pare a preocupa nici politicienii, nici instituțiile statului.

Cert este că societatea digitală a democratizat dreptul de a comunica pe rețelele sociale, dar nu și răspunderea pentru ceea ce se comunică. Jurnalistul este obligat să respecte reguli profesionale stricte (ceea ce-i foarte bine), în timp ce politicianul sau influencerul par să beneficieze de privilegiul unei libertăți de exprimare aproape nelimitate (ceea ce-i foarte rău). Desigur, nu-i vorba despre declarațiile politice.

Evident, și în această problemă, ca și în cea privind reglementarea infracțiunii de trădare, legiuitorul, dar și cel care ar trebui să fie inițiatori, par depășiți de evenimente.

Legislația actuală a fost construită pentru secolul XX, în care amenințările la adresa statului veneau de la spioni și agenți infiltrați, trădători sau sabotori. Amenințări pe care le vedem mai mult în filme decât în realitate. Astăzi, riscurile reale vin din campanii de influență, din manipulare informațională, din răspândirea sistematică a unor afirmații false și din exploatarea vulnerabilităților unei societăți deja polarizate.

De aceea, infracțiunea de trădare trebuie redefinită și adaptată prezentului. La fel și responsabilitatea în comunicare publică pentru că deocandată este tratată de parcă n-ar exista. Ceea ce constituie o vulnerabilitate vădită pentru statul român, cel puțin la fel de periculoasă ca declarațiile dușmănoase ale vreunei eurodeputate exaltate de prezența unui strap.