Conferința de presă este pe cale de dispariție. Poate chiar în moarte clinică. La fel și dialogul. Nu doar în Arad, desigur. Rețelele sociale au rezolvat o problemă veche a politicienilor și a administrației, aceea de a transmite mesaje fără intermediari și, mai ales, fără întrebări. Un dialog al surzilor, varianta clasică, în care toate părțile transmit mesaje, dar nimeni nu ascultă și nu răspunde la vreo întrebare.

Nimeni nu mai pare a avea nevoie de conferință de presă (puținele excepții, întăresc regula). Toată lumea postează pe rețelele de socializare, de la primar și președinte de Consiliu județean, la parlamentar sau președinte de partid, toți se laudă cu orice nimic, deci, cum ar veni, comunică, dar nimeni nu răspunde. Nimeni nu oferă detalii sau lămuriri despre vreo problemă. Și au atât mai puțin răspunde la vreo întrebare.

Interesant este că politicienii unui partid și-au dezactivat opțiunea „comentarii”, după modelul președintelui lor zâmbăreț, așa încât, dacă are cineva vreo nelămurire sau, Doamne ferește!, nemulțumire, îl privește, dar nu are are dreptul să comenteze la postări. Și uite-așa, au rezolvat cu toții problema comunicării…

La unii puteți comentați o dată, la senatorul Fifor, altădată (sursa foto: facebook)

Așadar, din punctul de vedere al transmiterii informației, conferința de presă pare un instrument depășit.

Totuși, conferința de presă are rolul de control democratic a informației, care nu poate fi exercitat pe rețelele sociale. Dacă pe Facebook poți spune orice dorești, la o conferință de presă trebuie să răspunzi și la ceea ce nu dorești.

Iar asta pare să fie o problemă.

În ultimii ani, tot mai mulți deținători și transmițători de informații publice par să fi ajuns la concluzia că, într-adevăr, cetățeanul trebuie informat, dar nu trebuie neapărat să i se asigure cadrul potrivit pentru a pune întrebări. O filozofie a comunicării, care în esență înseamnă „lăsați-ne să ne facem treaba, când vom avea ceva de spus, vă anunțăm noi”.

Oricum, comunicarea este văzută demult ca un factor perturbator în activitatea politică sau administrativă, nicidecum ca un dialog menit să ajute cetățeanul să înțeleagă tot ce se face cu banii și în numele lui. Cum cetățeanul nu este o prioritate – dacă a fost cândva – comunicarea cu el este privită ca distribuire de conținut, de același nivel cu pozele din lanul de rapiță înflorită.

Mai grav este că nici măcar acolo unde conferințele de presă se mai organizează nu putem vorbi întotdeauna despre transparență sau despre un dialog sincer în folosul cetățenilor. Și totul începe de la organizarea conferinței de presă, sarcină pe care, de obicei, o are un fost jurnalist. Care, cu siguranță nu ar fi de acord că principalul lor rol este acela de a se asigura că mesajul este corect înțeles de ziariști, pentru a putea, la rândul lor transmite cetățenilor mesajul corect.

Așadar, pe telefon sau pe e-mail sosește invitația: „Stimați colaboratori, vă invităm la o conferință de presă la sediul (…), susținută de către… – da, acel „de către” ce pare extras direct din manualul de limbaj administrativ al anilor ’80 și păstrat cu grijă pentru a conferi „greutate instituțională” unei propoziții care nu are nevoie de ea.

Sau, „Bună ziua! Vă invităm (ziua, data, ora), la conferința de presă susținută de… Vă așteptăm!” Alții, adaugă și urarea de „zi frumoasă”, total nepotrivită cu tonul sec, administrativ al invitației.

Urmează, desigur, unul sau mai multe nume. Nimic însă despre tema conferinței de presă, de parcă ar fi secret de stat. Restul va afla la fața locului. Este ca și cum ai fi invitat la o nuntă, dar nu ți se spune cine sunt mirii.

Orice profesionist al comunicării știe că acesta este exact opusul unei bune practici. Evident, tentația primarului, parlamentarului sau politicianului este să facă orice pentru a nu-i ajuta pe ziariști să se pregătească, eventual cu întrebări incomode. Iar foștii ziariști ajunși comunicatori se lamentează că „șeful nu vrea” sau că „doar șeful știe”.

Un comunicator bun trebuie să știe cum să-i transmită șefului său că tema conferinței de presă trebuie comunicată odată cu invitația, nu atât pentru a ajuta presa, ci pentru a ajuta publicul să primească răspunsuri utile, urmare a întrebărilor „la obiect” puse în conferință.

Trebuie să știe cum să-i spună că o presă informată pune întrebări informate, poate incomode, dar folositoare pentru aflarea și transmiterea adevărului.

Trebuie să știe să-și învețe șefii cum să răspundă la anumite întrebări, ba chiar să discute despre anumite întrebări pe care presa le-ar putea pune și să formuleze răspunsurile adecvate. Nu mincinoase, ci adecvate. Iar asta, pentru a evita penibilul spectacol al evitării țâfnoase a răspunsurilor neconvenabile, de genul „nu aceasta este tema conferinței” (temă necomunicată!) sau „am mai răspuns” ori, cel mai penibil dintre toate,  „găsiți răspunsul pe site”.

Oricum, este fascinant cum transmițătorii de informații din instituțiile publice și politicienii de toate rangurile reușesc să inventeze atâtea formule penibile pentru a evita să spună simplu: „nu putem/vrem să răspundem”. Pentru că exact asta înseamnă, de cele mai multe ori. Dacă răspunsul se află pe site, de ce mai organizezi conferința de presă? Dacă nu vrei să răspunzi decât la întrebările care îți convin, de ce mai organizezi conferința de presă?

Falcă și Ioțcu s-au înțeles la bani! Luna mai ne aduce Raliul Aradului

Este clar că multe dintre conferințele de presă nu sunt gândite ca exerciții de transparență democratică, ci ca produse media ce servesc de decor pentru imaginea „transmițătorului”. Iar cel mai interesant fenomen asociat acestei realități este tăcerea. Cine cine nu vrea să se complice cu întrebările incomode, adoptă tăcerea ca „mijloc de comunicare”.

Exită însă și partide parlamentare care aproape au dispărut din spațiul public arădean. Oare își mai amintește cineva de ultima conferință de presă din Arad a PSD, AUR, sau UDMR? Nici nu știm dacă mai există organizațiile județene sau municipale ale acestor partide. Nu că ne-ar lipsi, dar fiind partide parlamentare am vrea să le cunoaștem activitatea depusă în Arad.

Nici despre activitatea parlamentarului POT de Arad nu știm nimic. Nici măcar dacă mai primește bani pentru deputăție.

Sigur, legea nu obligă pe nimeni să organizeze conferințe de presă, nici să comunice cu cetățenii, decât în limitele stricte ale obligațiilor administrative.

Comunicarea însă nu este doar o problemă de legalitate, ci mai ales una de responsabilitate. Parlamentarul, bunăoară, nu este ales doar să voteze, ci și să explice. Primarul nu este ales doar să administreze, ci și să răspundă iar partidul nu există doar pentru alegeri, ci și pentru dialogul permanent cu cetățenii.

Cu siguranță, rețelele sociale au câștigat, probabil definitiv, bătălia pentru atenția publicului. Doar că, pe rețelele sociale, puterea vorbește ce vrea și cum vrea. La conferința de presă, însă, puterea este obligată să și asculte.

Iar dacă în Arad „transmițătorii” nu mai ascultă și, mai ales, nu răspund, problema cea mare este de cultură democratică într-o epocă a dialogului surzilor. Toată lumea vorbește, aproape nimeni nu ascultă, iar cetățeanul este invitat să confunde zgomotul comunicării cu existența dialogului.