În Alaska părea că trecuse deja timpul promis de Donald Trump pentru instaurarea păcii. Până și ceasul lui arăta că ne apropiem de a 24-a oră de la preluarea celui de-al doilea mandat, deci eram la un pas de instaurarea promisei păci în Ucraina. Vă mai amintiți, nu-i așa?, de promisiunea făcută cu aerul și atitudinea unui fanfaron lăudăros, că în 24 de ore de la câștigarea alegerilor va „rezolva” oprirea războiului din Ucraina?

Ei bine, după timpul nostru au trecut mai bine de 9 luni de la (re)alegerea lui Trump (și 7 luni de la învestire). După timpul re-alesului Trump, însă, încă nu s-au scurs cele 24 de ore… Oricum, după ceasul real al timpului nostru, pământean, încă suntem departe de pace în Ucraina.

Trebuie să fim raționali și să recunoaștem că timpul păcii în Ucraina este încă un obiectiv îndepărtat. Prea îndepărtat, în ciuda desfășurării de forțe și a mesajelor subliminale din Alaska, care au pus întâlnirea mai degrabă sub semnul „încordării mușchilor”, nicidecum al seriozității și, mai ales, al dorinței reale de a opri conflictul armat.

Semnul mare de întrebare rămâne, chiar și după această întâlnire, Donald Trump. Încă nu se știe în ce ape se scaldă „cel mai puternic om al planetei”, cert fiind doar faptul că poartă o pălărie mult prea mare pentru narcisismul cu care se hrănește, chiar și atunci când în joc sunt probleme deosebit de importante, precum războiul de agresiune al Rusiei.

Mai exact, încă nu putem cunoaște poziția sa față de Putin (despre care s-a scris că l-ar „avea la mână” cu anumite dovezi ale unui „ajutor financiar nerambursabil”, primit în urmă cu mulți ani).

Ceea ce se știe, totuși, cu certitudine este că Donald Trump a apărut cam șifonat după întâlnirea cu „țarul” Vladimir din Alaska și că nu a dat prea multe semne de insomnii cauzate de grija pentru securitatea Europei și a Ucrainei. Altfel spus, nimic încurajator.

Liderii europeni merg la Casa Albă pentru a-l susține pe Zelenski în fața lui Trump. Vor să evite o nouă „ambuscadă”

Totuși, la întâlnirea de luni seara (după ora României) cu Zelenski și ceilalți lideri europeni, președintele american a părut schimbat. Parcă a prins culoare în obraji, dar tot nu a putut renunța cu totul la obișnuitele-i lăudăroșenii.

Unii analiști s-au grăbit să anunțe că întâlnirea de la Washington ar fi fost un „mare succes”. Sincer, nu m-aș hazarda să susțin așa ceva. Trump poate promite orice la o astfel de întrevedere și poate apărea în fața presei de casă cu pieptul scos înainte ca „dosul lingurii”, dacă în fața lui Putin se va dovedi moale. Rămâne, deci, să vedem reacția „țarului” după ce va fi informat despre discuțiile cu partea europeană a problemei.

Cu siguranță însă, Ucrainei îi va fi greu, dacă nu imposibil, să nu piardă definitiv Crimeea. În fond, pentru cucerirea acestei regiuni nu s-a tras niciun foc de armă, iar o parte a cetățenilor i-au întâmpinat pe ruși cu flori. Or, în astfel de situații, cred că este important ca opțiunea cetățenilor să primeze.

Teatralul Donald Trump

Timp în care Putin trebuie să înțeleagă că nu va câștiga acest război de agresiune. Și că nu se poate discuta despre pace în timp ce mor oameni nevinovați în exploziile rachetelor și dronelor lansate de armata lui. Mai trebuie să înțeleagă că Europa nu mai este atât de expusă atacurilor sale cibernetice, că se pregătește intens pentru a se apăra singură de un eventual atac al Rusiei și că nu va lăsa Ucraina singură în fața agresiunii.

Dincolo de efuziunea cam teatrală a lui Donald Trump, seriozitatea liderilor Europei prezenți la întâlnire este un semn de responsabilitate din partea lor, dar și un semnal de alarmă pentru Putin. Europa nu mai este cea de acum trei ani, când Rusia a invadat Ucraina.

În acest moment, Europa democratică este mai unită decât a fost vreodată în istorie. Ceea ce este mare lucru, mai ales în contextul tensiunilor – mocnite sau aprinse – din aproape toate țările europene. Tensiuni pentru care există suspiciuni rezonabile că ar fi opera serviciilor secrete rusești.

Cu toată ostilitatea subversivă a Rusiei, iată că Europa unită nu a renunțat la susținerea Ucrainei. Ceea ce, iarăși, nu-i puțin lucru, dat fiind că propaganda rusă a investit multă energie și mulți bani pentru a genera un sentiment de revoltă al popoarelor europene față de acest ajutor. Investiții care, iată, au cam fost în zadar deocamdată (Franța, Marea Britanie, Germania și România au dejucat planurile propagandei ruse, care ar fi vrut ca în fruntea țărilor europene să fie aleși lideri obedienți față de Putin, ca în Belarus, de pildă).

Realitatea este că majoritatea țărilor europene democratice sunt mai unite ca niciodată, dar fiecare „fierbe” în interior, pe fondul ascensiunii extremismului. Sau, dacă vreți, al suveranismului care, în realitate, este un curent eurosceptic sau chiar anti-unionist, combinat, la noi cel puțin, cu un populism-ceaușist greu de explicat fără a acuza întreaga clasă politică de după decembrie ’89.

Or, în aceste condiții nu a fost ușor de mobilizat forțele politice democratice și nici resursele financiare importante pentru susținerea efortului de apărare al armatei ucrainene.

În acest timp, la noi, „patriotarzii” dezbină societatea. În mod normal, într-o situație de pericol grav pentru întreaga țară, populația strânge rândurile, se unește pentru a-și spori forța de reacție față de primejdie. Or, ce pericol mai mare poate fi decât cel al unui război devastator la graniță? Poate doar, Doamne ferește, un război chiar în țară, nu „doar” la graniță.

Cu toate astea, reacția românilor „patriotarzi” a fost dezamăgitoare și tristă. Și nu doar a lor, ci și a conducătorilor, a întregii clase politice.

La câteva zile după începerea războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, mulți români au înghițit gălușca propagandei ruse – unii pe bani, alții gratis (că așa se împart oamenii slabi în astfel de situații: în șmecheri și fraieri) – și au întors armele împotriva victimei.

Așa cum se spunea prin Vaslui, după câte un viol, că victima a fost de vină pentru că i-a stârnit pe bieții flăcăi cu îmbrăcămintea… Ei bine, exact așa au procedat și cei care s-au dat cu rușii (repet, unii pentru bani, alții gratis): ucrainenii i-ar fi „stârnit” pe bieții ruși.

Și de atunci – unii cu notorietate, alții simpli anonimi, buni ca masă de manevră pentru șmecheri – o tot țin cu vinovăția Ucrainei și scot pe piață tot felul de „dovezi istorice”, care chipurile ar demonstra că Ucraina nici nu ar trebui să existe ca țară.

Sau susțin că lui Mihail Gorbaciov i s-ar fi dat asigurări că NATO nu se va extinde spre est după reunificarea Germaniei în 1990. Așa ceva nu există și nu-i de mirare că nimeni nu a dovedit vreodată o astfel de inepție (cu o altă ocazie poate vom vorbi mai multe despre acest subiect).

În schimb, Rusia este prezentată ca o fecioară neprihănită, „victimă” a decadentului Occident, a lui Soros, a „sionismului mondial”, a masoneriei universale și chiar a extratereștrilor. Rusia care „nu dorește decât pace” – o teză îmbrățișată, de la Georgescu încoace, de adepții lui și ai Rusiei, ce s-au metamorfozat în pacifiști.

Nu știu să se fi făcut vreo cercetare sociologică pentru a afla câți dintre români sunt pro-ruși în povestea războiului de cotropire a Ucrainei, dar, luând ca reper alegerile prezidențiale din acest an – în care acești „pacifiști” s-au luptat „la baionetă” pe altarul așa-zisului suveranism adus din Rusia, via Viena – putem spune că societatea românească este împărțită în două părți sensibil egale. Ceea ce este cutremurător.

Practic, jumătate dintre români nu sunt capabili să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor sau, pur și simplu, sunt gata să-și abandoneze țara în fața pericolului (aceștia din urmă sunt șmecherii plătiți). Adică să trădeze! Ei propovăduiesc o „pace rusească”, egală cu capitularea Ucrainei. După care calea spre invadarea altor țări europene, inclusiv România, ar fi deschisă.

Și mai trist este că liderii noștri politici, inclusiv șefii de partide și politicieni cu notorietate din toate partidele, sunt total absenți din această poveste. Ei par că trăiesc într-un alt timp și că nu au nicio responsabilitate de a arăta poporului calea corectă.

Nu poporul este principalul vinovat pentru că a căzut victimă unor șarlatani și unor specialiști în manipulare, ci întreaga clasă politică, pentru că și-a abandonat poporul. Repet: întreaga clasă politică. Unii nu au avut știință sau voință pentru a apăra poporul de manipulare, alții – la fel de vinovați – au profitat de ea.

Poate că, după Summitul de la Washington, este ceasul al 23-lea din cele 24. Ar mai fi puțin timp până la promisa pace – pace reală, nu prostiile propagate de „pacifiștii” rusofili. Pentru noi, românii dezbinați de câțiva nebuni legați de Rusia, timpul rămas este mult mai scurt, dacă nu cumva a trecut deja.

Pentru final, un zâmbet marca Divertis, cu parodia musicală, Adu caii, Simioane!