Duminică seara, cu trei zile înainte de începerea festivalului, am primit un mesaj îngrozit de la o prietenă care lucrează și ea, de ani buni, pe Sziget, și care tocmai ajunsese la fața locului: „Nemernicii au schimbat cortul A38, nu îmi revin”. Cortul A38 (de fapt, Revolut, pe numele său actual, doar că mulți festivalieri hărșiți folosesc încă denumirea veche) era unul dintre simbolurile festivalului, roșu, mare, țuguiat, te întâmpina încă de la intrare, lângă aleea steagurilor.

Organizatorii anunțaseră schimbări semnificative încă de anul trecut, care au avut loc în paralel cu o schimbare de gardă la echipele de PR și programe culturale, unde au fost promovați colaboratori tineri- și străini, olandezul Tomas Loeffen, respectiv finlandeza Jenna Jalonen, o coreografă care și-a făcut studiile în Ungaria. O dată cu vânzarea portofoliului Sziget unui fond de capital privat american, mulți au simțit o îndepărtare progresivă de origini și o uniformizare a unui festival care rămâne unic în Europa, prin faptul că s-a născut printr-o metisare a ideii occidentale, capitaliste, de festival de muzică cu tradiția est-europeană, socialistă, a taberelor de vară.

Fiecare revoluționare a programelor și locațiilor este privită deci cu suspiciune, ca o nouă dovadă a înclinării balanței spre comercialism. La o primă vedere, regruparea drastică de anul acesta este întruchiparea perfectă a acestei tendințe.

Aproape toate scenele au fost mutate – dacă pe vremuri cea mai celebră frază era cea răcnită la telefon, în fața scenei mari: „unde ești, nu te aud?”, acum szitizenii se holbează confuzi la aplicația Sziget, mormăind „unde dracul e scena X?”. Rearanjarea s-a făcut pe zone, cu nume cu iz anglo-saxon: SzoHo, Delta District, North Fields. Fiecare zonă are specificul ei- în SzoHo sunt mai degrabă programe artistice, iar Delta District e dedicat muzicii electronice. Ideea în sine nu e rea, dar rămâne de văzut dacă va prinde- majoritatea festivalierilor rămân axați pe scene, iar anul acesta sunt confruntați cu faptul că nimic nu e unde a fost.

Pentru cei care vin prima dată la festival, acest aspect, evident, nu contează. Însă majoritatea celor care revin an de an aveau deja trasee bine definite, care funcționau- chiar dacă zonele nu avea nume concrete, ele au fost întotdeauna grupate tematic, important fiind ca iubitorii unor genuri „înrudite” să se poată deplasa de la o locație la alta în timp relativ scurt.

Anul acesta, scena Jukebox, teoretic aparținând de Delta District, a dat destule bătăi de cap celor care sunt „parcați” mai ales la Revolut și The Buzz. Joi a trebuit să alergăm un semi maraton pentru a-i vedea pe olandezii de la The Revenge of the Synth- da, sunt exact ceea ce vă imaginați, muzică electronică de pe coloana sonoră a filmelor Star Wars, interpretată în costumația obligatorie, cu Darth Vader la chitară.

Vineri am repetat semi maratonul pentru Mihail, una dintre puținele prezențe românești la festival, care a ajuns cam ca nuca în perete pe Jukebox. În pofida acestui fapt atmosferă la concert a fost excelentă, spectatorilor din România și Moldova alăturându-se pe parcurs din ce în ce mai mulți „turiști”- festivalieri care se plimbă de la scenă la scenă până găsesc una care le place. În cea mai autentică experiență de Sziget, doi maghiari au sosit entuziaști pe final, când Mihail ne-a rugat să-l „ajutăm” cu refrenul „uite așa”, și după o traducere rapidă a misterioasei fraze, au scandat-o cu o pasiune demnă de invidiat.

Mulți s-au plâns și de dispariția unor scene, cum ar fi cea dedicată muzicii maghiare respectiv scena „world music” care a fost una dintre reperele definitorii ale Szigetului timpuriu.

În ceea ce privește prima scenă, dispariția ei este de fapt o revenire la origini. Cum în primii ani ai festivalului artiștii străini erau în minoritate, ideea unei scene maghiare era absurdă. Fiecare artist maghiar ajungea pe scena potrivită genului, ceea ce s-a întâmplat și anul acesta.

Vineri seara, pe Revolut, a cântat Krúbi, headlinerul de facto al serii, în timp ce după masa, pe Scena Mare cântase Pogány Induló. Ambele concrete au fost foarte bine primate, inclusiv de publicul străini, dar au fost, în primul rând, ocazia perfectă pentru generația tânără pe care o reprezintă să-și scandeze dezaprobarea față de guvernarea actuală a țării. Atunci când zeci de mii de oameni scandează la unison „mocskos Fidesz (jegul de Fidesz)” îți dai seama cât de inutilă a fost toată șarada cu Kneecap, una dintre multele tentative al puterii de a face gesturi demonstrative pentru a-și convinge alegătorii că sunt în continuare relevanți. Inamicul a pătruns de mult în castel, și e gata să dea foc tronului.

În ceea ce privește dispariția scenei „world music”, e vorba mai degrabă de o transformare, ea fiind încorporată în scena The Buzz în mod destul de firesc- aici alternează trupe folk și etno cu trupe mai puțin cunoscute din țări europene, care au astfel șansa să fie descoperite de un public mai larg.

La The Buzz i-am prins pe congolezii Kin’gongolo Kiniata, care incorporează în soundul lor instrumente inedite (o conservă, de exemplu) în timp ce o altă scenă mică, Lightstage, axată mai ales pe artiști italieni, ne-a adus un excelent concert de deschidere, grație băieților de la Materazi Future Club, care cântă muzică electronică presărată cu interviuri și comentarii de fotbal. Cine-și aduce aminte de fantasticul Zdeněk Zeman și a sa italiană creativă din anii de gloriei ai Serie A, să ridice mâinile sus.

Dacă nu am vorbit prea mult despre headlineri e probabil din cauza vârstei- cu trecerea anilor crește gustul pentru trupe obscure, și te lasă puțin mai rece cea mai nouă vedetă care se desfășoară pe Scena Mare.

Desigur, nimeni nu a putut ignora fenomenul #bratsummer. Chiar dacă, teoretic, vara Brat a avut loc anul trecut, armada de fani Charli XCX și-a făcut simțită prezența verde-măr-fosforescent în cursul zilei de miercuri. În mod interesant, în același timp cu Charli, distracția pentru tineret, în cortul Revolut cântau Papa Roach, spre bucura nețărmurită a milenialilor geriatrici.

Apropo de Revolut: noul cort e mai puțin spectaculos, dar cu siguranță mai practic: fiind mai aerisit, căldura din timpul zilei nu devine insuportabilă, și nu se creează ambuteiaje prea mari în circulație.

Tot vârsta și-a spus cuvântul și atunci când împreună cu prietena șocată de dispariția cortului roșu am conchis că ne-a plăcut mai mult Nelly Furtado decât Charli. Suntem vechi, domnilor, veche e și Nelly, veche ca un vin bun, adică: a cântat hit după hit, atmosfera s-a încălzit din ce în ce mai tare, pe final, în timpul melodiei „Maneater” le-a chemat pe scenă pe conaționalele de la The Beaches pentru o încheiere epică.

Showul a fost atent și la detalii: în timpul melodiei „Forca”, imnul europenelor din 2004 (v-am zis că suntem vechi), coreografia a inclus fulare ale naționalei maghiare. Dacă în anii precedenți, nimeni nu răzbise în lupta tricourilor de fotbal care au devenit atât de populare ca ținută de festival, anul acesta avem un câștigător detașat: după ce a sărbătorit un titlu de Premier League și nașterea primului său copil, Dominik Szoboszlai și-a adjudecat și titlul cel mai râvnit: a devenit regele necontestat al tricourilor pe Sziget.

Un alt subiect fierbinte – pe lângă temperaturi, în creștere, și numărul de cizmulițe purtate cu chiloței-dau vina pe voi Charli și Beyoncé-, sunt prețurile la mâncare și băutură, care, spre deosebire de Dunărea care a crescut dramatic în zilele de dinainte de festival- au stagnat. Diferențele față de anul trecut sunt infime, câteva zeci de forinți pe ici pe colo, iar oferta este variată, orice de la șnițele îmbibate în ulei, șaorme și felii de pizza până la poke bowl și sucuri vegane.

Pentru că Szigetul își iubește toții copii, oricât de ciudați ar fi.

Citește și:

Corespondență din Viena: Zilele Culturii Arădene au început la ICR! Filarmonica Arad, pregătită pentru concertele din prestigioasa Sală de Aur a Musikverein | Foto • Video