Am câțiva prieteni, unii chiar foarte dragi, care, încă înainte de încheierea alegerilor prezidențiale, mi-au spus, cu vădit reproș, că nu mă mai recunosc și nu mă înțeleg. Nu le-au plăcut articolele mele din ultima vreme.

„Știi bine că, dacă rămân tot ei la putere, nimic nu se va schimba” – îmi spuneau prietenii, amintindu-mi oarecum de zecile de articole în care am criticat partidele aflate la putere, abuzurile lor și așa mai departe. PSD și PNL deopotrivă. Și am dat speranțe unora. Despre UDMR nu am scris, după cum nici despre USR nu prea am scris.

Poate pentru că acum nu este vremea micilor partide, deși, așa mici cum sunt, pot tulbura apele – exemplul oferit de fosta președintă a USR, în perioada decembrie – mai este elocvent. Dar este, totuși, incomplet dacă omitem contribuția UDMR la alegerea lui Crin Antonescu drept candidat al coaliției.

Revin la prietenii mei și la supărarea lor care, deși serioasă, s-a dovedit trecătoare. Vorba lui Fănuș Neagu, am ajuns la vârsta la care nu ne permitem să ne certăm pentru că nu mai avem timp să ne împăcăm. Sau, poate, am ajuns – mai ales ei – la vârsta acelei înțelepciuni care pune prețul cuvenit pe prietenie, nu pe chestiuni trecătoare și oarecum neînsemnate, cum au fost aceste alegeri. Oricum, eu le mulțumesc pentru sinceritate, înțelepciune și răbdare.

Adevărul este că m-au pus pe gânduri reproșurile, totuși rezonabile, ale neprețuiților mei prieteni. Am avut și destul timp pentru reflecții și analize, dar asta este o altă discuție.

Spre deosebire de unii cititori mai exaltați care, necunoscându-mă, lansează acuzații neghioabe – că aș fi plătit de nu știu cine, că aș fi sorosist, gobalist și așa mai departe, cunoașteți placa „suveranistă” pe care o repetă acești „dopați” cu sloganuri – prietenii mei n-au avut astfel de suspiciuni.

Posibil să se fi gândit că, din cine știe ce motive serioase, m-am făcut frate cu dracu, numai ca să trec cu bine puntea. Dar nici într-un caz nu cred că m-au suspectat că am pactizat cu diavolul din cine mai știe ce interes material sau, mai rău, de frică.

Sigur că, oricât de scurte și prietenești au fost reproșurile, m-au durut – nu știu cum se face, dar durerile provocate de prieteni parcă dor mai tare… Iar în acea lungă perioadă în care, cum spuneam, am avut timp de reflecții, m-am gândit că poate, totuși, eu am greșit cel mai mult, nu ei. Poate ar fi trebuit să (le) explic mai bine opiniile, pentru a nu fi (fost) greșit înțeles.

Probabil, dacă aș fi afirmat repetat că prin tot ce au făcut, atât PSD, cât și PNL sunt responsabile de corupția generalizată din țară, de toate inechitățile din societate (a nu se confunda inechitatea cu inegalitatea), de derapajele Justiției, de blocajul instituțional aproape total – care s-a văzut foarte bine la alegeri – și, mai ales, de colapsul economic în care a ajuns România, nu aș fi generat suspiciuni.

Chiar și așa însă, nu puteam să accept ideea de a da „foc țării” susținând bazaconiile așa-zis suveraniste. Partidele pomenite – la care se pot adăuga UDMR și USR fără nicio problemă – nu merită să mai fie la putere, asta este clar. Doar că, în egală măsură, nici AUR și anexele sale, SOS și (ce-a mai rămas din) POT, nu merită să ajungă la putere, nici măcar ca sancțiune pentru PSD, PNL și ceilalți.

Evident, dacă ar fi apărut un partid serios, cu o idee coerentă de program pentru ieșirea din criza în care ne-a băgat în special guvernul Ciolacu, cu un discurs echilibrat, cu o orientare clară spre lumea civilizată, cu siguranță l-aș fi susținut. Și l-aș fi recomandat tuturor prietenilor.

Așa însă, să mă iertați, dragi și neprețuiți prieteni, grupul autointitulat „suveranist” a fost și este, pentru mine, nevotabil.

De altfel, majoritatea românilor care au votat, au ales partidele cu orientare pro-europeană și pro-NATO. Cu toate astea, la prezidențiale ruptura din societate a devenit și mai profundă, deși se știe că președintele are prerogative și puteri limitate la formarea guvernului și, mai ales, la adoptarea unor măsuri de redresare economică. Și-atunci, care o fi fost adevărata miză a prezidențialelor?

Politica externă, relațiile din interiorul UE și a NATO. Miza a fost – și încă mai este! – coagularea unui adevărat pol anti-UE, menit să slăbească Uniunea Europeană, prin sădirea neîncrederii și fisurarea coeziunii dintre statele membre. După modelul Ungariei și Slovaciei. Cine ar beneficia de o asemenea situație? Rusia. Unde mai pui că tot Rusia s-ar bucura și de numărul crescut de voci care i-ar susține cauza în războiul din Ucraina.

Interesant este că toți „suveraniștii” au început să devină pacifiști abia după ce Rusia a lansat ideea că Ucraina nu mai trebuie ajutată, ca să nu se prelungească războiul, că e vremea păcii… Parcă ar fi fost trași cu cheița…

De altfel, chiar și trumpiști au devenit abia după ce Donald Trump a început s-o ia razna cu destabilizarea NATO și susținerea Rusiei în problema invadării Ucrainei.

Chiar mă și mir că prietenii mei, de altfel, buni cunoscători ai subtilităților politice nu au sesizat că sub masca lor suveranistă, aceste partide susțin politica Rusiei și fac propagandă comunist-ceaușistă. Or, unor astfel de partide nu le poate fi dată o țară.

Vă puteți imagina o Românie condusă de un guvern având ca premier pe Diana Șoșoacă sau Anamaria Gavrilă și George Simion președinte? Sau cu Simion premier, după ce în campania prezidențială nu a avut nici măcar o singură idee coerentă de redresare economică, și C. Georgescu președinte, vorbind toată ziua românilor despre daci, energie și întâlnirile lui cu extratereștri?

E drept, partidele care au condus țara din 1990 încoace au făcut României și românilor un rău comparativ cu acela făcut timp de 50 de ani de PCR. S-au comportat ca niște hoarde puse pe prădăciuni, nu ca niște organizații politice, și trebuie să dispară, cel puțin o vreme, de la conducerea României. Iar dacă nu sunt în stare să se curețe nici în opoziție, atunci să dispară definitiv din politica românească.

E drept, cu aceleași partide și, practic, cu aceiași oameni la putere, nimic nu se va schimba în bine.

Dar, dragii mei, nu-i putem înlocui pe acești nemernici cu niște nemernici la fel de mari, cu niște trădători, capabili să ne predea Rusiei. Nu-i putem înlocui cu niște habarniști, fără idei și fără coerență – fantasmagoriile lui Simion cu casele de 35 de mii de euro sau ale adjunctului său, Lulea, cu casele la 1 leu, trebuie prezentate ca studiu de caz la cursurile de psihiatrie.

Sigur, ideal ar fi să se înființeze un partid nou, conservator, european și euro-atlantic. Doar că, din păcate, oamenii valoroși nu mai sunt dispuși să se implice în politică, tocmai datorită unor derbedei guralivi, inculți și agresivi care au acaparat „scena” politică românească. Târziu…? Sincer, nu am nicio așteptare.

Ce să facă un intelectual când vede valul de ură revărsat asupra nou alesului președinte, căruia au început să-i conteste până și capacitatea intelectuală? Să se uite cine sunt cei care-l înjură și scuipă pe președinte? Ar vedea că sunt niște agramați, școliți precar și needucați, dar gata oricând să ridice ciomagul. Sau toporul… Apoi, normal, și-ar vedea de viață lăsând chestiunile politice în seama celor care comandă aceste hoarde.

Totuși, ăstora ați vrut, dragii și neprețuiții mei prieteni să le dați pe mână țara?