De o vreme, viața m-a cam purtat din spital în spital și astfel am avut ocazia să văd fața reală, nefardată a părții din sistem care intră în contact direct cu muritorii. Cu bune, dar și cu mai puțin bune. N-am căutat să descopăr fața ascunsă cu bună știință a sistemului, care există în orice sistem și pe care o caută jurnaliștii. De altfel, am intrat, ca să spun așa, în sistem, doar pentru a căuta, la început, calea spre a obține alinarea durerilor. Apoi, desigur, calea mult mai anevoiasă spre vindecare. Nu m-a interesat nimic altceva – iar cine a fost vreodată bolnav sau a fost cu cineva drag la spital, va înțelege.

Pentru că în acele momente în care, pacient sau însoțitor de pacient, intri într-un spital, parcă nu prea ai chef de analize, de întrebări, de curiozități. În acele momente (de fapt, ore, dacă nu chiar zile, săptămâni), gândurile și, în general toate simțurile sunt orientate spre altceva, spre acel altceva care te-a adus acolo.

Prin urmare, totul a venit spre mine pur și simplu, nu am „dezgropat” nimic, nu am stat „la pândă” să observ ceva anume.

Cu siguranță nu sunt singurul care a trăit mult timp cu impresia, dacă nu chiar cu certitudinea, că în Sănătate nu s-a schimbat aproape nimic. Sau, dacă s-a schimbat câte ceva, a fost în rău – nu voi putea ierta autorităților locale arădene distrugerea Secției de Radiologie/Radioterapie ce funcționa în incinta Spitalului Municipal, după ce mulți ani a ocupat o parte din clădirea fostului Sanatoriu „Dr. Pozsgay” de pe strada Constantin Dobrogeanu-Gherea, rebotezată astăzi „Bulevardul Ștefan Augustin Doinaș” – clădirea aceea în care funcționa și Clinica de Oncologie.

Fostul Sanatoriu „Dr. Pozsgay” 

Sursa: fc.com/araduldealtadata

Pot înțelege că atât Radioterapia cât și Oncologia trebuiau să plece din acea clădire întrucât a fost retrocedată. Dar de ce a trebuit desființată Radioterapia? Doar pentru că un anumit politician arădean voia să înființeze o clinică privată cu același obiect de activitate? Proiectul privat a picat din anumite motive… penal-penitenciare, dar Secția a rămas desființată.

Revenind la schimbări, este clar că acestea se văd abia atunci când te lovești de ele. Mai ales când schimbările se fac treptat. Așa se face că nu am observat dacă s-a mai schimbat câte ceva în cel mai mare spital arădean, oricum cel mai slab cotat dintre cele 3 spitale, din tot atâtea orașe în care am fost în ultimele luni. Ne place sau nu, trebuie să recunoaștem că, acum cel puțin, Aradul nu poate concura, în ce privește oferta de servicii medicale, cu Tg. Mureș, Cluj, Oradea sau Timișoara, ca să rămânem doar în apropierea „ogrăzii” noastre.

Adevărul este că bolnav fiind, îți pică bine să fii luat rapid în primire de unul sau chiar mai mulți medici, să fii imediat conectat la tot felul de aparate ca-n filmele americane și să constați curând că acele aparate chiar sunt urmărite de medici. Nu mă interesează cât a costat aparatura medicală cu care a fost dotat Spitalul județean, nu mă interesează nici cât de mult au muncit politicienii pentru a reuși „investiția”. În fond, asta este treaba lor, iar dacă se simt obosiți, pot lăsa locul altora.

Da, este reconfortant ca, după ce ai fost adus cu ambulanța, să nu stai cu orele uitat pe vreun coridor. Și mai important este însă faptul că ești tratat ca un om care suferă, nu ca un individ care perturbă o anumită liniște nocturnă a personalului. De la felul în care ești luat în primire, la felul în care ți se vorbește și în care ești ascultat, la explicațiile pe care le primești legat de ce ți se întâmplă, se vede că schimbarea cea mai importantă s-a întâmplat la nivelul personalului medical.

Și nu doar în Arad am putut constata asta. Dar, sigur, am spus din capul locului că am fost în 3 spitale din Vestul țării. Dacă prin alte părți ale țării este altfel, îmi pare rău pentru pacienți.

Doar că un spital nu înseamnă doar medici și asistente.

Seară, forfotă obișnuită a asistentelor care fac tratamente bolnavilor. Un vecin de pat mă roagă să-i dau sticla cu apă. Vecinul nu arată bine. I-am dat apa și nu după multă vreme am adormit. Pe la ora 3 și jumătate, mă trezesc într-un zgomot care putea deranja și un strungar de la „Vagoane”, în timpul serviciului. Doi hăndrălăi de brancardieri trânteau patul vecinului și vorbeau de parcă i-ar fi despărțit un deal și-o vale. Am înțeles după ce mi-am revenit din sperietură că vecinul murise, iar hăndrălăii îi „aranjau” patul, chiar dacă vecinul încă era în pat.

Tot acolo, într-o dimineață, înainte de ora 7. Căteva infirmiere și vreo doi brancardieri aveau o problemă foarte importantă de dezbătut (ceva legat de programul de lucru, care pe noi, bolnavii, nu ne privea absolut deloc). Interesant este că discuția asta se desfășura aproape urlat, în ușa salonului nostru. S-au șocat când am închis ușa și le-am amintit că noi sunem bolnavi, nu sindicaliști.

Da, omul sfințește locul, dar tot omul îl și spurcă.

Un mic fragment din „jurnalul de spital”, scris în urmă cu mai puțin de o săptămână, într-un spital dintr-un oraș vecin.

«Scriu sub impresia celor pătimite (n-am greșit cuvântul) la Spitalul județean de urgență… Am fost programat pentru ora 8 și mi s-a spus să fiu punctual ca să nu-l supăr pe dom’ profesor.

Aici, o nebunie întreagă. Mult diferită față de ce am trăit în urmă cu vreo 10 ani, când am făcut o coronarografie.

Între timp, în fața vechii clădiri a Spitalului au mai apărut alte trei, (Urgențele), așa că intrarea efectivă în Spital se face printr-un container, unde se fac procedurile de internare.

Până să ajung la internare, am așteptat în fața cabinetului să vină dom’ profesor. Credeam că înainte va veni cineva (nu chiar dom’ profesor) pentru o primă punere în temă privind ce urmează să-mi facă.

Nu. Asta o fi în filme… Aici, după o jumătate de oră bună de așteptare (am socotit doar timpul trecut după ora 8, doar că eu am ajuns în fața cabinetului la 7,40), a venit un domn care mi-a restituit biletul de trimitere și m-a trimis „la container” pentru internare. Acolo, la două ghișee, vreo 30 de bolnavi, plus câțiva aparținători.

Așa se face „internarea la container”…

Nu am așteptat decât o oră și un pic până am ajuns la ghișeu, de unde am fost trimis la garderobă – „în spital circulați doar în pijama”. Regulile trebuie respectate, ceea ce am și făcut.

Sigur, grija față de bolnavi a continuat și după calvarul acei ore de stat în picioare, la rând – erau oameni programați pentru intervenții chirurgicale, oameni cu probleme serioase și au fost ținuți la rând, în picioare. Absolut incredibil.

Îmbrăcat în pijama, am vrut să urc la dom’ profesor, pe scările din interiorul spitalului în special pentru că era una dintre zilele friguroase ale acestei primăveri (nu am vrut să „ocup” liftul), dar am fost îndrumat de o doamnă (cadru medical) spre scările exterioare. Totul pentru bolnavi!

Apoi, cu „internarea de o zi” în mână, am fost trimis pe hol, alături de alți bolnavi. Unii au prins un scaun, alții, o targă pe care a împărțit-o cu alți „colegi”. Care cum i-a fost norocul.

Tot pe hol se face și recoltarea probelor de sânge

Aceasta este și acum condiția mea: de ocupant al unei jumătăți de tărgi pe holul secției și aștept… Aștept să fiu băgat în seamă.

În timpul ăsta, la Arad aveam investigația făcută și tratamentul administrat.

Ca să nu mai zic de Spitalul județean Mureș care, până acum, este din altă lume. Un brancardier – nu mai bătrân de 20 de ani – foarte amabil m-a ajutat să duc pe cineva. S-a oferit singur să mă ajute și am vrut să-l răsplătesc. M-a refuzat ferm: „eu primesc salariu pentru ceea ce fac și nu vreau să-mi pierd serviciul pentru…”. Sincer, mi s-a făcut rușine pentru ceea ce am vrut să fac.

Cu siguranță există explicații pentru ce se întâmplă în container sau pentru „internarea pe hol”, există cauze obiective: personal, spațiu… Dar ce vină au bolnavii?

Vestea bună este că în curând această procedură medicală va fi posibilă și în Arad.

Nu sunt deloc nervos, nu sunt nici furios. În fond, nu aștept decât de 4 ore…».

Până la urmă am fost luat în primire de dom’ profesor și de echipa sa. Vorbă blândă, ton glumeț, liniștitor pentru bolnav. Întreaga procedură a durat câteva minute, așteptarea, 5 ore. Iarăși o bilă roșie pentru personalul medical. Doar pentru personalul medical.