M-a surprins și nu prea anunțul Simonei Halep, un anunț făcut aseară la Cluj după un nou meci pierdut repede în fața unei adversare pe care în urmă cu trei-patru ani o bătea doar privind-o.

Simona nu s-a retras aseară, ea s-a retras în momentul în care a fost depistată pozitiv la roxadustrat în toamna anului 2022. Din acel moment era clar că nu o vom mai vedea niciodată contând la marile turnee, că nu vom mai tremura niciodată la vreo finală sau măcar semifinală de Grand Slam. Din acel moment totul s-a restrâns la o luptă juridică, de imagine, prin care Simona nu făcea altceva decât să-și asigure o retragere pe teren din tenis, sportul în care a fost vreme de 64 de săptămâni prima din lume și în care de aseară este p legendă. A fost o luptă prin care cei patru ani de suspendare, congruenți cu retragerea din tenis, au devenit doar 9 luni de suspendare, dar după ce stătuse pe margine vreme de doi ani.

De la victoria de la TAS, eliberatoare din multe puncte de vedere pentru Simona, totul s-a transformat într-un chin pe terenul de joc. Astăzi, 5 februarie, se împlinesc exact 11 luni de când TAS a decis ca cei ani de suspendare ai Simonei să se reducă la 9 luni. Au fost 11 luni de chin, 11 luni în care Simona a reușit o singură victorie, cea în fața Rodionovei, 11 luni în care i-a dispărut cheful de antrenament dar și bucuria de a se afla pe teren. La Cluj plutea ceva în aer încă dinaintea partidei cu Bronzetti. „M-am gândit de multe ori la retragere”, spunea Simona înainte de meci, iar imediat după înfrângerea clară după un meci în care a câștigat doar două game-uri a pus capăt unei cariere fantastice, dar totodată a pus capăt chinului de a mai juca.

Simona cred că a fost sportivul/sportiva căruia i-am mulțumit cel mai mult, a fost cea care, la o vârstă matură m-a retrimis la trăirile copilăriei, acele trăiri în care așteptam meciurile ei exact așa cum așteptam meciurile Stelei la finele anilor 80 sau ale echipei naționale din anii 90. Simona m-a făcut cel mai des să sar din scaun cu lovind aerul cu pumnul de bucurie, cum tot ea m-a făcut și să înjur printre dinți la fiecare minge importantă pierdută. În ultimii 13 ani, de când am auzit prima dată numele ei, Simona a fost cea care m-a făcut cel mai des să mă simt mândru că sunt român.

A fost cum n-o să mai vedem mulți ani de acum încolo. A fost un miracol. Asta a fost Simona.

N-am lăcrimat la retragerea ei cum am lăcrimat la cea a lui Federer. Aseară, după cuvintele ei, m-am simțit cumva eliberat și eu, m-am bucurat că și-a curmat chinul. Nu-l merita… A fost prea mare pentru a se mai chinui în modestie.