V-o spun pe aia dreaptă, nu mă apucam eu acum să combat despre fotbal dacă s-ar mai întâmpla și altceva pe aici. Și nu numai pe aici. Ajunge să ne gândim la atentatele din Dagestan, soldate cu peste zece victime, printre care cei mai mulți polițiști. A auzit cineva? Interesează pe cineva?

Treaba este și mai dramatică dacă ne uităm în lumea celorlalte sporturi. În timp ce lumea are ochi și urechi numai pentru fotbal, David Popovici, cel mai bun înotător din câți a avut România, câștigă două medalii de aur la Belgrad. Da, tot de campionat european este vorba, drept, de natație, nu de fotbal. Același lucru se întâmplă la vecinii din Ungaria, toată țara este cu ochii și cu inima pe echipa de fotbal din Germania, liderii politici merg cu avioane particulare la meciuri și nimeni nu bagă de seama că Ungaria domină, am zice tradițional, campionatul european de natație, fiind de departe țara cu cele mai multe medalii, zece fiind de aur.

Bravo lor, spune cel care trăiește în febra fotbalului. Și, normal, el reprezintă majoritatea, că nu degeaba se fotografiază politicienii la meci sau pe tribune sau chiar printre cei care, îmbrăcați în culorile naționale, doresc să exprime drama vieții lor prin selecționata de fotbal a țării lor. Sau și mai simplu: în lipsa realizărilor proprii să se fălească cu realizările „echipei” lor.

Da, fotbalul este sportul cel mai popular pe plan mondial, chiar dacă sau poate tocmai pentru că este o invenție europeană, englezească înainte de toți. Chiar dacă pe locul doi, cu 2 miliarde și jumătate de fani – nevăzut, necunoscut pentru noi –, urmează crichetul, iar pe locul trei, cu 2 miliarde, vine hocheiul pe gheață. Fotbalul este urmărit în toată lumea, cei aproape patru miliarde de fani aflându-se pe toate continentele, chiar dacă marea lor majoritate trăiește în Europa și America de Sud.

Succesul fotbalului, ca sport, este relativ ușor de explicat. Joc de echipă, unul care pe lângă aptitudini fizice presupune și altele, este o miniaturizare a unei bătălii dintre două armate de când e lumea. Un fel de sublimare a războiului, transformarea acestuia în joacă, într-o activitate unde, dacă avem noroc, nu moare nimeni, dar există mereu un câștigător și un învins, rezultatele de egalitate contând mai mult pentru ca să ținem scorul.

Din acest motiv, fotbalul a devenit, încet și pe nesimțite, în cursul secolului trecut, un fel de simbol al unei națiuni, victoria în fotbal înlocuind, oarecum subliminal, victoriile absente în alte planuri. Este foarte interesant de văzut cum a fost folosit sportul în regimurile totalitare. Și mai interesant este să observăm că fotbalul în țările mici, central și est-europene, a înflorit în cele mai negre perioade ale istoriei lor reale. Echipa de Aur a Ungariei, finalistă la CM în ’54, strălucea în perioada de foamete a proceselor concepționale de colectivizare și sovietizare din anii cincizeci ai Ungariei.

Dar, ca să rămânem acasă, să nu uităm că perioada de maximă înflorire a fotbalului românesc se produce în anii optzeci ai secolului trecut, în plină dictatură ajunsă la foamete și „raționalizare”, atunci când Marea Steaua – echipa armatei socialiste – câștigă Cupa Campionilor Europeni, o performață neegalată de atunci în fotbalul românesc.

Sportul în regimurile totalitare este o chestiune strict politică, de propagandă, care are darul să oculteze lipsa performanței și al succesului în domeniile în care nu este de joacă și de care depinde bunăstarea unei comunități, al unei țări, al unui popor.

Supralicitarea de acum a importanței rezultatelor sportive dovedește o oarecare întârziere a maturizării sociale, o revenire în trecut atunci când asemenea reveniri nu mai au niciun sens. Altfel spus, dacă sportul devine altceva decât un exercițiu liber și spectaculos de talent și îndemânare, își neagă rostul și rolul într-o societate sănătoasă.

Pe de altă parte, nici transformarea de tip occidental în afacere, într-un business în care se învârt miliarde nu este ceva să slujească adevărata idee sportivă, aceea a cultivării inteligente și libere a aptitudinilor și posibilităților fizice ale omului.

Am spus toate acestea observând avalanșa de politicieni la meciurile campionatului european, dorința lor ca să fie asociați cu succesele sportive, să fie ridicați pe nesimțite în rândul marilor personalități și eroi care oferă exemple de urmat celorlalți. Săracii de ei nu își dau seama că prezența și gesticulația lor chiar neagă esența performanței individuale sau în grup, așa cum se urmărește și se obține asta în sport.

Acestor demagogi fără substanță e bine să le spunem că sportul ca idee s-a născut în cele mai vechi timpuri din noțiunea de duel. Acea confruntare între doi oameni care decidea în locul celor mulți, oferind o soluție de ieșire dintr-un impas sau conflict care putea costa viața sutelor sau, mai târziu, a miilor de oameni. Altfel spus, „sportul” la bază ținea de un sacrificiu, nu de orgoliul nemăsurat al celui care, nefiind el în stare, se identifică cu cei care sunt.

Așa cum se poate vedea asta în scena din videoul de mai jos…