Februarie pare să fie luna în care, periodic, se reactivează neuronii ce-l împing la război pe Vladimir Putin. În 2014, pe 20 februarie, „armata roșie” în uniforme fără însemne au ocupat Crimeea. La câteva zile după invazie, un scriitor rus l-a propus pe invadator la premiul Nobel pentru pace, propunere repetată și în 2020.

• A început războiul lui Putin. Rusia a invadat Ucraina. Rușii au cucerit centrala nucleară de la Cernobîl (Video)

Opt ani mai târziu, pe 24 februarie 2022, tot la la ordinul lui Putin, armata rusă a atacat iar Ucraina în ceea ce avea să fie cea mai mare invazie a unei țări europene, de la cel de-al doilea Război Mondial încoace.

Noi și războiul nostru cu noi

Pe scurt, de cel puțin doi ani suntem vecini, la Est, cu războiul și tot de atunci nu facem nimic pentru a ne pregăti să-l „primim cum se cuvine”. Dacă, Doamne ferește, va fi cazul. Dimpotrivă, populația este lăsată să-și consume energia în dispute pe rețelele de socializare pe tema ajutoarelor pentru Ucraina. Mai mult, și unele partide au fost lăsate să facă valuri de simpatie pentru ruși, ducând astfel și mai mult la dezbinarea societății. Parcă am fi într-un permanent război cu noi înșine.

Este adevărat că în ultima perioadă tot mulți cetățeni din UE și SUA și-au pierdut mult din entuziasmul primelor luni de război, dar asta nu are legătură cu faptul că noi, vecinii războiului, nu suntem pregătiți pentru o eventuală luptă adevărată, pentru un război ce pare tot mai greu de evitat într-un viitor nu foarte îndepărtat (sper să nu am dreptate).

Nu trebuie să fii cine știe ce specialist în diplomație militară sau în tactică militară ca să înțelegi că ajutorul pentru Ucraina în acest război este, de fapt, o investiție în apărarea întregii Europe și, în primul rând a tărilor aflate în proximitatea războiului, între care și România. Această realitate pare, totuși, să nu intereseze foarte mult decidenții politici români.

Din când în când mai ajung și pe teritoriul nostru bucăți de drone sau de alte obiecte care explodează, dar nici ăsta nu-i, pentru ei, motiv de îngrijorare. Să zicem că această atitudine ar fi doar o strategie de liniștire a populației, nicidecum o inconștiență. Sau de calm diplomatic, menit să nu cumva să supere „marele urs” de la Răsărit. Atitudine care aduce aminte de „diplomația” țărilor occidentale (în special al Marii Britanii din perioada lui Neville Chamberlain) în fața agresivității Germaniei naziste, anesteziate de dorința de a nu-l supăra pe Hitler și de a încheia cu el tratate de pace.

Să zicem, totodată, că preocuparea conducerii statului român pentru dotarea Armatei cu echipament cât mai performant posibil pentru o țară ca România este un gest de responsabilitate. Deși, tare mă tem că aceste achiziții de echipament militar s-au făcut mai degrabă ca urmare a presiunii NATO, decât ca rod al înțelepciunii conducătorilor noștri.

Bănuiala că România este condusă înțelept și este pregătită pentru un eventual conflict militar – care, trebuie s-o spunem, aproape sigur s-ar desfășura pe teritoriul nostru – ar putea avea, așadar, un anumit suport. Mă tem însă că numai la nivel propagandistic.

Un conflict cum este cel din Ucraina (cel din Gaza nu ni se potrivește, este departe de „modelul” unui eventual conflict în care ar putea fi angajată România) nu s-ar purta doar strict militar. Cu arme, adică, și cu strategii militare sofisticate. Un astfel de conflict s-ar purta și cu sufletul. Cu încrederea că poți face față agresorului, că poți, mai apoi, învinge („mai apoi”, pentru că nu văd cum România ar fi în altă situație decât de a răspunde unui atac, nicidecum de a-l iniția, ceea ce înseamnă că ar exista o anumită perioadă de retragere, de luptă defensivă, eventual de regrupare în vederea unui răspuns).

Așadar, este România pregatită pentru un astfel de scenariu? Sincer, nu cred. O fi existând, pe hârtie, ceva pregătit să se declanșeze, ca „planul roșu”, la ordinul lui Arafat – poate un „plan galben PNL cu steluțe roșii PSD și linii verzi UDMR”. Poate o fi ceva, chiar în teza de doctorat a lui Ciucă, aia plagiată, dar în realitate nu se vede nimic.

Acum, România arată (cel puțin așa se vede) ca o țară ce-ar putea fi ocupată în câteva zile, poate săptămâni, dar nu mai mult.

O țară cu o populație cocoșată de griji, de teama zilei de mâine, scârbită de aroganța nesimțită a politicienilor, de minciunile lor zilnice, de corupția vizibilă din cer, o populație dezbinată, confuză, frământată și slăbită de dispute stârnite, parcă, din anumite „laboratoare” tocmai cu scopul precis de dezbinare, o țară cu asemenea probleme interne este o țintă ușoară. Pentru că dezbinarea slăbește orice grup, orice popor, iar cei ce conduc România exact asta urmăresc.

Iar dezbinarea asta nu vine doar de la „centru”, pentru că nici politicienii locali nu au avut timp pentru altceva decât pentru dezbinare și ură. Putem lua exemplul actualului primar Bibarț, care în loc să adune în jurul lui arădenii, îi împarte între cei care îi cântă osanale și ceilalți. Iar pe acești ceilalți, nu ezită să-i critice public sau chiar să-i persifleze ori, în cel mai fericit caz, să-i ignore. Și nu este singurul politician arădean care procedează așa. Toți, practic, discută sau activează doar pentru și cu simpatizanții proprii. Ceilalți nu contează.

Iar dacă NATO ar interveni pentru apărarea noastră, România ar arăta după o vreme ca o țară pusa de tot la pământ, demolată la propriu. O țară în care marea majoritate a populației aptă să poarte arme ar fi resemnată, lipsită de motivație și scop. Pentru ce ar lupta? Ca să asigure putere și bani celor care i-au adus în această situație?

Ce-ar putea face acum actualii sau foștii guvernanți, dimpreună cu opozanții lor pentru a pregăti poporul?

Poate cea mai bună decizie ar fi să plece. Toți și deodată. Eventual filmându-și „exodul” după modelul brevetat în Parlament de Șoșoacă și Simion. Evident, așa ceva nu se va întâmpla. Mai mult, îndrăznesc să cred că toți își „iubesc” atât de mult țara încât ar apăra-o din Parlament, din sediile ministerelor sau, cei cu adevărat viteji, direct din „exil” – că doar n-or să atace rușii nici Dubaiul sau Maldivele…

Cine ar fugi primii de război?

Klaus Iohannis arată ca un președinte care ar părăsi corabia după prima rafală, dacă nu cumva înainte. Este de departe cel mai oportunist președinte, cel care inspiră cea mai puțină încredere, cel pe care nu l-ar asculta aproape nimeni. În caz de război, nu-i ca-n parlament ori în PNL să-l asculți pe șef. La război, dacă n-ai încredere în cel ce te cheamă la luptă, nu te duci, pentru că în joc este viața ta, nu a lui, a celui care, de la bordul avionului de lux îți cere sacrificiul suprem, ca să se poată huzuri el și nevasta.

În caz de război, n-ar fi ca la alegeri, nu ți-ai da viața doar pentru că „altul mai bun nu avem” sau „și ce dacă și-a plagiat lucrarea de doctorat” ori „a furat, dar a și făcut”.

Pandemia (acel „război” cu boala) a arătat cât de greu este pentru o țară condusă de politicieni slabi și corupți. Totodată, a scos în evidență cât de dezbinat este poporul acesta, cât de nepregătit să facă față unei situații grele, dar și cât de puțină încredere au cetățenii în conducători. Tot atunci s-a văzut clar cât de puțin respect avem pentru dispoziții, acte normative sau, dacă vreți, ordine – o problemă ce se naște mai ales din neîncrederea în cei ce emit dispozițiile.

Din păcate asta este, pe scurt, imaginea realității de azi în ce privește capacitatea de apărare a României. Prin urmare, nu ne rămâne decât să învățăm să ne alegem oameni adevărați care să ne conducă, în care să putem avea încredere toți și care măcar să ne respecte pe toți.

Iar dacă nu, măcar să învățăm să ne rugăm, pentru că am avea mare nevoie de ajutor de la Dumnezeu în caz de război.

Primele drone rusești căzute pe teritoriul României a generat și primele bâlbe ale autorităților, în frunte cu autoritatea nr. 1, Klaus Iohannis, care, țăfnos ca de obicei, a negat existența acestor drone. Cum să avem încredere în ei?