Nu știu pentru ce păcate grele plătim acum, și ale cui, dar cu siguranță plătim pentru niște păcate care nu sunt ale noastre. Adevărate simboluri aceste păcate, pentru cei ce apreciază mai degrabă o betonieră decât un act cultural. Pentru noi, ceilalți, păcatele lor rămân doar motivul plății pentru tot ce fac sau ar trebui să facă aleșii noștri. Aleși, de prea multă vreme, pentru că ni se pare că reprezintă răul mai mic. De parcă ar putea fi așa ceva…

Răul este rău, indiferent cât de mic ar fi. Iar între un rău mai mic și un bun mai mic, ar fi de preferat acel bun. Da, noi i-am ales pe cei ce zilnic ne arată nota de plată prin ceea ce fac. Sau prin ce nu fac, dar ar trebui să facă. Prin indiferența evidentă față de tot ce depășește nivelul lor de înțelegere și de interes. Față de orice formă a moștenirii culturale, fie și un simbol, fără de care nu putem nici măcar spera la o identitate culturală în prezent.

În septembrie 2022, primarul Bibarț anunța pe pagina sa de facebook că a găsit statuia fostului mare fotbalist de la UTA, Iosif Petschovschi. Statuie ce fusese pur și simplu uitată de cei ce administrează orașul, într-o curte a Reconsului (în aer liber!), cunoscută unitate „de elită” a primăriei. Fusese „depozitată” acolo sub directul patronaj al lui Gheorghe Falcă, odată cu demolarea vechiului stadion lăsat Aradului de baronul Neuman.

Citiți amănunte aici:  Petschovschi și suporterii UTA îl așteaptă pe primar să „marcheze”. Deocamdată a „centrat” pe Facebook…

Evident, pe Falcă nu l-a durut nici măcar la pălărie de statuie. Lui nu-i spunea nimic, așa cum nu i-a spus nimic din ce înseamnă cultură în Arad – nu întâmplător este artizanul desființării singurului teatru de marionete din România (la Teatrul Tăndărică din București era și încă mai este o secție de marionete), odată cu desființarea, tot prin „absorbție”, ca și Teatrul de Marionete, a Casei de Cultură a Municipiului.

Ce să-i spună lui amănuntul că statuia aia a fost realizată de unul dintre cei mai importanți sculptori arădeni, Ioan Tolan? Nimic! Așa că, propagandistic, a transmis că „sculptura a fost demontată, conservată și pregătită pentru a fi reașezată pe soclu”, idee preluată de Horia Truță în Iconografia monumentală a fotbalului, din lucrarea  „Artă monumentală și semne memoriale în părțile Aradului”.

Citiți amănunte aici: Iconografia monumentală a fotbalului

Cum a fost „conservată și pregătită” se vede din fotografiile postate de urmașul lui Falcă.

Primarul Bibarț „admiră” statuia lui Petschovshi, după anii de „conservare” la care a fost supusă de specialiștii Recons.

Sursa: facebook

Probabil dacă ar fi fost o betonieră, nu o sculptură, nu uita Falcă de ea. Și nici nu-i lăsa pe subordonații de la Recons s-o lase pradă uitării într-o curte. Pentru că, la urma urmei, aici este marea problemă. În afara lipsei de cultură, toți cei ce ne-au condus și încă ne mai conduc, se dovedesc incapabili să-și controleze subalternii. Pe care, poate nu întâmplător, ei și i-au ales, pe linie de partid sau de obediență, care le asigură o „guvernare” locală fără nicio rezistență.

Evident, nici urmă de vreo asumare. Și, tot evident, nimeni, dar absolut nimeni nu a fost tras la răspundere.Ca și cum ar fi fost vorba despre vreo rocă lunară mișcată din loc de furtună, când a apărut subiectul în spațiul public,

Falcă nu a scos un cuvințel, dovadă clară că face pe Arad, exact ce face simbolul Bruxelles-ului, celebrul Manneken Pis.

Simbolul Bruxelles-ului, Manneken Pis.

Sursa foto: focusonbelgium.be

Bibarț a preluat „betoniera” de la Falcă și, să zicem, a făcut ce-a știut și el pentru a dezamorsa scandalul. „Sigur, această statuie are o valoare simbolică, pentru că nu are şi o valoare materială, fiind construită din beton. Dacă nu se poate restaura, avem în vedere realizarea unei replici, dar dintr-un material mai durabil, cum ar fi bronzul, sau în funcţie de ce vor decide specialiştii”, a postat primarul pe facebook.

Clar, pentru urmașul lui Falcă statuia nu este o betonieră. Poate, un fel de copac, uscat, ce poate fi simplu „replicat” cu un puiet adus de la o anumită pepinieră. Să așteptăm, totuși, replica dintr-un „material durabil” (fag, paltin, stejar…?). Și să sperăm că specialiștii invocați de primar vor alege o variantă care să se ridice la valoarea artistică a pierdutei întru Recons sculptură a regretatului Ioan Tolan.

Până atunci, îl informăm că mai avem o moștenire cu valoare de simbol, de care precis nu știe. O poate vedea, dar nu în curtea Reconsului, ci într-un subsol al Filarmonicii.

George Enescu este unul dintre cetățenii de onoare ai Aradului, cu adevărat de onoare. Titlul i-a fost acordat pe 6 noiembrie 1931, în cadrul unei festivități ce a avut loc în Palatul Cultural, actualul sediu al Filarmonicii arădene. Unde, de altfel, a concertat de mai multe ori, ca un semn al respectului pentru Arad și arădeni.

Se pare că pe la sfârșitul anilor ’90 sau începutul anilor 2000 (nu se știe nici anul, nici motivația) cineva cu putere de decizie a dispus ca bustul lui Enescu din incinta Filarmonicii să fie „așezat” în alt loc decât în holul de la întrare.

Așa a ajuns bustul cetățeanului de onoare al Aradului, George Enescu într-un subsol al Filarmonicii. Lângă o lopată pentru zăpadă și o motocoasă, ambele fiind, probabil, pe vreo listă de inventar purtând semnătura de predare la încheierea mandatelor de manager.

Oricum, peste 20 de ani, nimeni nu s-a întrebat unde este bustul. Sau, dacă l-au văzut la subsol, nimeni nu s-a întrebat ce caută acolo.

Bustul nu a fost predat/primit nici la schimbarea primarilor, nici a managerilor. A fost uitat și de primari, și de managerii care au condus Filarmonica arădeană. Probabil pentru că are valoare mult mai mică decât lopata și motocositoarea. Sau n-are deloc.

Deși, unul dintre primari voia să conducă Aradul, capitală culturală a Europei…

Numit în ianuarie 2023, managerul Laurențiu Muntean a văzut bustul cu ocazia turului Filarmonicii, când a condus un grup ce vizitatori prin clădire, inclusiv la subsol.

Întrebat despre situație, ne-a asigurat, cu jena omului de bun simț, conștient că este un „vinovat fără vină”, că va îndrepta această situație. Are în plan înființarea unui mic muzeu – „un colț mic de istorie” – în incinta Filarmonicii, unde bustul își va găsi un binemeritat loc de onoare.

Despre motocoasă și lopată n-am discutat cu tânărul manager. Nici despre betoniere sau drujbe. Ne-a lăsat impresia că nu prea îl interesează decât, cel mult ca unelte.

Sperăm să nu aibă necazuri cu primăria sau… Parlamentul European pentru această lacună din educația sa. Și, mai ales, pentru că a vorbit cu noi.