Exagerez un pic.

În fapt noi avem un viceprimar, ei au doi președinți. Și ar trebui să fie invers.

Comparația devine și mai neliniștitoare după ce realizăm că ei vor avea un președinte în zece zile, noi mai vedem cu viceprimarii. Poate da, poate nu. Sau poate nu vom avea unul ca lumea nici după ce vom avea doi.

Hai, să vedem ce e de fapt cu viceprimarii.

Ceea ce este evident de mult, nu avem treabă aici, în această chestiune strict arădeană, cu ceva care se numește competență sau măcar ceva pe aproape. Gen, pregătire, aptitudini, realizări.

Am avea ceva de genul doar dacă până la urmă s-ar realiza visul europarlamentarului: să-l repună pe Levente Bognár în scaunul pe care nici nu l-a părăsit de fapt. Avem informații că asta urmărește, ar fi combinația din care ar ieși – el, nu orașul, să reținem – cel mai bine. Ne mai amintim poate ce lupte a dus cu USR-iștii răsfirați pe la colțuri de stradă să strângă semnături. Pentru una, alta, dar dincolo de toate pentru, am zice, primenirea clasei politice românești în stare de putrefacție avansată de o vreme.

Ei, pentru asemenea oameni și asemenea intenții europarlamentaru’ nu are nicio simpatie. Visul său este simplu și elementar: să se păstreze situația de acum din Arad până la sfârșitul vremurilor, ceea ce înseamnă în viziunea omului, până când el va fi activ pe scena politică. E vorba, așadar, de cel puțin două decenii în care arădenii trebuie să se mulțumească cu ceea ce au sau mai precis cu ceea ce le oferă, în mărinimia sa patologică, omul nostru din Brucsles.

Desigur, este posibil ca cel de al doilea viceprimar – uitasem să spun, primul se numește Lazăr Faur – să vină până la urmă de la USR/Plus, dar nici măcar asta nu este un capăt de țară pentru marele jucător politic la cacealma.

Până se trezește lumea că, indiferent de ce, cum și cine, jocul politic arădean nu este despre oraș și locuitorii săi, ci despre interesele stricte ale așa numiților politicieni, mai mult sau mai puțin locali, majoritatea dintre ei având probleme cu gramatica și nu numai, mai este mult. Orașul și locuitorii săi par încremeniți în imposibil, loviți oarecum de pandemia care umblă în lume și care nu are nicio treabă cu virusul încoronat.

Boala cea mare este impostura care face ravagii peste tot, virusul se numește impostor 00, după care urmează semnul matematic al infinitului, asta și este explicația deciziei mele disperate de compara situația din Arad cu cea din Washingtonul săptămânii care a trecut.

Americanii s-a trezit abia acum patru ani cu unul care confundă telecomanda cu butonul roșu nuclear, vorbește de parcă ar avea în el un podcast pus pe repeat, gesticulează de zici că e mereu sub influența unor substanțe numai de el știute, repetând la nesfârșit cuvinte pe care nu le înțelege, dar care au sunat bine odată în gura unora care știau ce spun. Gen Make America great again sau first, depinde de unde privești lucrurile, slogane care sunt foarte bune pentru cei care nu știu ce bai au, dar așteaptă în fiecare clipă mântuirea.

Pentru noi fostul președinte încă american este un personaj cunoscut, din păcate pe aici pe la noi donalzii umblă în grupuri, fac partide și țin cuvântări care de peste o sută de ani se termină cu: „Ei bine! Ce zice soțietatea noastră? Ce zicem noi?… Iată ce zicem: această stare de lucruri este intolerabilă! Până când să n-avem și noi faliții noștri?… Anglia-și are faliții săi, Franța-şi are faliții săi, până și chiar Austria-şi are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi… Numai noi să n-avem faliții noștri!… Cum zic: această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura!…”

Nu e mirare multitudinea de români care țin cu Trump, în frunte cu cu consăteanul nostru Mihai Neamțu, în fond nouă ni se pare un personaj familiar, chiar dacă inferior din multe puncte de vedere faliților noștri. Demagog fără scrupule, scandalagiu de joasă speță, prea laș să meargă până la capăt – în ce oare ar putea? – Trump seamănă foarte bine cu politicienii noștri de pe aici – respect pentru puținii care nu sunt așa – nu-i de mirare că va fi scos din viața politică americană cu tot scandalul făcut de nenorociții de care s-a folosit să devasteze în premieră Capitoliul din Washington.

Nu e de joacă, nu poți lăsa butonul nuclear la dispoziția unui dezaxat, America rămâne în continuare puterea cu cea mai mare influență în lume, acolo e nevoie de oameni care se pricep și înțeleg că rostul lor este în serviciul poporului american, nu în cel al realizării unor vise personale bolnave.

La noi, în schimb, nicio problemă, nimeni nu ne are treaba, putem sta liniștiți aici să ne înecăm în sucul propriu al imposturii și demagogiei nerușinate.

Cetățeanul să-și vadă de treabă, să stea liniștit până la noile alegeri, că sunt destui care, odată ajunși în funcții, nu realizează că au intrat de fapt pe scena comediilor scrâșnite ale lui Caragiale.

Turmentat să fie cu alte cuvinte, să nu se bage, eventual să le găsească scrisoarea pierdută, după care să-i întrebe cu gândul la o nouă halbă de bere: Săru’ mâna, conașule, da io cu cine votez?

Hâc…