Un comentator anonim îmi reproșează că sunt prea pesimist în textele mele.

Nu văd partea bună a lucrurilor, mă leg mereu de ce e rău și condamnabil de parcă aș avea ceva cu orașul acesta și cu oamenii care îl locuiesc, fără să mai vorbim de cei care îl administrează.

Chiar dacă a fost anonim, comentariul m-a pus pe gânduri.

Și ce dacă omul, așa cum procedează 99% dintre comentatorii presei online, ține să-și păstreze anonimatul? Este dreptul lui, chiar dacă astfel renunță la plăcerea să aibă dreptate în nume propriu, deturnând satisfacția spre o identitate necunoscută celorlalți, familiară doar lui însuși.

Comentariul îmi mai reproșează și alambicarea textului, faptul că se înțelege greu ce vreau să spun, unde bat, ce combat.

Cu asta însă nu am ce face, așa sunt eu mai alambicat, îmi cer scuze, așa scriu de peste 30 de ani, indiferent dacă o fac în românește sau în ungurește. La început nu am avut probleme, aveam cititori care chiar apreciau stilul mai aparte, mai pretențios, de o vreme însă tot mai mulți îmi transmit că sunt prea complicat, nu mă mai pot urmări, nu se poate să nu fie o modalitate mai simplă, mai pe înțelesul tuturor de a prezenta problemele.

N-am ce face, zic, eu nu m-am schimbat, s-a schimbat lumea, cititorii, iar eu nu am cum să mă schimb la vârsta asta de dragul lor. Nu am cum să cobor la nivel FB sau a talk-show-urilor susținute de oameni care posedă un vocabular activ de câteva sute de cuvinte, nemaivorbind de ideile care îi încurcă de fiecare dată când apar din întâmplare. Nu am cum să-i mulțumesc pe cei care și-au făcut școlile în ultima vreme, obținând diplome la fără frecvență pe la universitățile care au fost numite, probabil tot de un idiot ca mine, fabrici de diplome. Nu ascult manele, nu postez grătare pe FB, asta este, nu-mi pare rău, am eu alte probleme.

Legate de fericire, normal, așa cum e cu noi toți.

Pentru că, asta este, chiar dacă are iz de mici și bere și sunete de telenovele, cu toții am vrea să fim fericiți. Măcar un pic, dacă de tot nu se poate.

Numai că, iar aici mă întorc la comentatorul meu anonim, fericirea nu se găsește prin ziare, site-uri online, și cu atât mai puțin pe Facebook. Optimismul nu este un dar, un cadou oferit pe la programele de știri sau informațiile zilnice care apar peste tot mai nou. În fond toată lumea are un telefon deștept – se pare că la ora actuală în lume sunt mult mai multe telefoane deștepte decât oameni -, ajunge să te interesezi cât e ceasul sau cum va fi vremea mâine ca să te trezești cu informații care te așteaptă pe ecran numa’ să-ți strice ziua.

Mai ales dacă crezi că poți trăi bine și fericit chiar dacă majoritatea trăiesc prost și nefericiți. Nu se poate, e un adevăr pe care se bazează de altfel toate marile religii ale lumii, fără să uităm de religiile profane ale modernității care ne oferă toate viziunea unei fericiri viitoare.

Dar numai cu condiția ca astăzi să facem cum ne zic ei să facem.

Ca să ajungi la calm, liniște și fericire ai nevoie să treci peste toate aceste capcane și să realizezi în cele din urmă că ele țin de tine și se referă la modul în care te raportezi la tine însuți și, prin asta, la ceilalți. Chiar să poți trece peste tine pentru ceilalți, să renunți la orgoliile și pretențiile tale pentru a le arăta că aștepți același lucru de la ei. Altfel nu ai cum. Altfel vei fi plătit cu moneda cu care le plătești și tu: egoism, intoleranță, prostie și în cele din urmă agresivitate.

Mai ales agresivitate.

Fizică în cele din urmă, dar până atunci agresivitatea poate trece printr-o infinitate de forme, începând cu ironia fină, trecând prin batjocura vulgară și ajungând în cele din urmă la imprecația indecentă.

Ceea ce nu înseamnă să nu spui lucrurilor pe nume. Să te ascunzi după formule cu ieșiri multiple sau chiar să te faci că plouă atunci când lucrurile se prăbușesc în jurul tău.

Presa într-o lume liberă, bazată pe consens democratic și domnia legii, este chemată să spună lucrurilor pe nume. Dacă nu face asta este de prisos, devenind maculatură de propagandă și manipulare. Presa autentică nu este divertisment sau cântec de adormit copiii. Nemaivorbind de faptul că trebuie să se adreseze tuturor fără să cadă în păcatul simplificării și al vorbitului pe limba de lemn al fariseilor dintotdeauna și care mai nou se numesc politicieni, influenceri sau naiba știe mai cum.

Dar când realitatea deformată te copleșește și ajungi să nu mai știi în cine sau în ce să crezi și nu ai nicio suprafață, o sursă de realitate autentică, atunci nu mai ai nicio scăpare.

Eventual, revolta.

Însă dacă mai găsești presă liberă, mai precis oameni care și-au făcut un crez din a căuta faptele și a le prezenta așa cum sunt, mai ai o șansă.

Nu dezarma, renunță la obișnuințele formate de realitatea falsă, învață să descifrezi până și textele mai sofisticate.

În ele vei afla viața așa cum este ea, lipsită poate de farmec, dar cea adevărată, reală.

Și vei înțelege că în vreme de coronavirus, optimismul constă în înțelegerea corectă a celor ce ți se arată.

Iar pentru asta merită să faci un efort.

Poate așa, dacă ai noroc, vei găsi și puțină fericire…