Săptămâna trecută m-am plâns că nu s-a întâmplat nimic în orașul nostru pleoștit în carantină.

Acum mă gândesc ce bine a fost atunci.

Acum e aproape la fel. Numai că în săptămâna care a trecut de atunci nimicul s-a întrupat în gesticulația fără rost, dar mai ales fără obraz a celor câțiva care se cred importanți în acest oraș, în frunte cu cel care se crede cel mai important.

Să începem cu marea nerușinare a acestuia atunci când a apărut îmbrăcat în roșu-alb la o televiziune națională crezându-se Jose Mourinho din Aradul Nou, explicând celor care tocmai se uitau la acel post cum că UTA ar fi echipa creată de el, nu de baronul Neuman, iar pentru a da greutate aberațiilor sale infantile, a început să vorbească despre noile și viitoarele achiziții ale echipei.

Întâmplarea face ca singurul om care a demonstrat în ultimul an ce înseamnă să te pricepi la ce faci este antrenorul UTA-ei, alintat pe aici Gyuszi Balint, dar nu e deloc întâmplător că acest om, chemat de la Brașov, să fie umilit public și la scara națională de cel care de două decenii ne demonstrează pe aici cum e să nu te pricepi la nimic, dar să te dai și să te crezi cel mai tare din parcare.

Și să faci asta tocmai în momentul în care toți cei din oraș, în frunte cu antrenorul pomenit al echipei, își manifestau nemulțumirea pentru modul în care federația condusă de mafioții de la centru au nedreptățit echipa, înjumătățind punctele obținute după un campionat glorios – poate cel mai glorios din ultimii 50 de ani -, favorizând astfel alte echipe, mai apropiate de interesele lor, ei, da, asta înseamnă să fii mafiot.

Ar fi fost chiar o mică minune ca după această ieșire în decor, artiștii din Arad – adică angajații administrației locale în calitatea lor de actori, muzicieni instrumentiști – să-și fi primit salariile. Mai precis indemnizația care li se cuvine în șomaj tehnic. Să ne înțelegem bine, e vorba de artiști, nu de funcționarii din cultură, fie că sunt la teatru sau la Centrul Municipal de Cultură al Aradului. Aceștia și-au primit frumos salariile, ei nefiind în șomaj tehnic, doar cei din munca cărora trăiesc, artiștii adică. Vom avea vreme să mai vorbim despre această nouă obrăznicie a administrației arădene, cert este că nici până acum angajații nefuncționari ai culturii arădene nu și-au primit decât o parte din ce li se cuvenea, mai exact primăria nu a contribuit cu nimic la indemnizația despre care vorbim.

Suntem, de altfel, convinși că toate acestea nu au stat în puterea primarului interimar, Călin Bibarț, ci este vorba de decizii care s-au luat mult mai sus, acolo unde s-a luat și decizia unor noi achiziții, de altfel vechi, pentru UTA.

Și ca totul să sune frumos din goarnă, un organism anonim, numit pentru prostime Grupul de suport tehnic privind gestionarea bolilor înalt contagioase la nivelul județului Arad, s-a trezit vineri în zona metropolitană a Aradului.

Probabil imediat după anunțarea achizițiilor Țucudean și Bălgrădean și a amânării plății artiștilor de la teatru și filarmonică a realizat omul că el este de fapt un grup de suport tehnic și gestionare și trăiește în zona metropolitană arădeană care se întinde de la Timișoara până la graniță, adică Nădlac și Curtici.

Și care de fapt nu există decât în visele sale pe care mai nou le face publice.

Ceea ce există este proiectul zonei metropolitane Timisoara-Arad, proiect în care rolul esențial este al Timișoarei, Aradul nefiind oraș de rang 0 sau 1, neavând astfel dreptul să se organizeze ca zona metropolitană. Altfel spus Aradul poate deveni doar un element al zonei patronate de Timișoara, oraș de rang 1 și care are drept de organizare a unei zone metropolitane.

Nu e mare lucru să fii oraș de rang 1: trebuie să ai minim 150 de mii de locuitori, accesibilitate directă la rețeaua majoră de rute paneuropene (rutiere, feroviare, navale și aeriene), o bază economică la înalt nivel tehnologic și flexibilă (sector secundar, servicii productive, social-culturale și de natură informatică), universități, instituții de învățământ superior diversificate și o viață culturală bogată.

Am îngroșat acele elemente care nu permit Aradului să devină un oraș de rang 1.

Nu e greu să sesizăm că sunt lucruri care depind direct de administrația orașului, de modul în care aceasta gândește prezentul și viitorul comunității pe care o administrează.

Problema noastră, a arădenilor, este că degeaba suntem noi mulți, muncitori și intreprizi dacă cei care se cred mai deștepți ca noi consideră că baza economică și social-culturală se reduce la întreprinderi de asamblat subansambluri și supermarketuri la tot colțul, iar cultura pentru ei este ceva de care atunci când auzea lui Goebbels îi venea să scoată pistolul.

Să nu ne mirăm, în consecință, atunci când omul care ne păstorește de 20 de ani vorbește în tricoul UTA-ei la televizor, dând sfaturi antrenorului în timp ce primăria, pe care o teleghidează și care în visele sale umede se crede centru de metropolă, nu dă un sfanț oamenilor care ar avea treaba să creeze o viață culturală în acest oraș nenorocit.

Și da, ne merităm soarta până când acceptăm toate astea…