Vă mărturisesc, m-am cam plictisit să mă tot ocup de aventurile lui Gheorghe Falcă.

Ar fi lucruri mult mai interesante și serioase de scris.

O fac totuși tocmai pentru că am ajuns de mult la concluzia că activitatea din ultimii 20 de ani a lui Gheorghe Falcă la Arad este una dintre explicațiile pentru modul în care am ajuns de mirul lumii, cum spunea un fost coleg profesor, noi, arădenii cei mândri și mai puțin mândri.

Nu este niciun secret, îl cunosc pe om din fragedă pruncie, i-am fost profesor la Liceul Avram Iancu din Brad în prima parte a anilor optzeci, atunci când, prin „repartiție dirijată”, am ajuns primul și până acum ultimul profesor ungur de Istoria Românilor la liceul denumit după Crăișorul Munților.

De altfel, mai nou, Gheorghe Falcă mă admonestează regulat pe Facebook pentru aceste scrieri, fără să scape ocazia să-mi spună cât de rău am ajuns, cât de jos, eu, fostul lui profesor de la care avea totuși alte așteptări.

Tocmai asta e problema: el ca elev nu are de ce să se plângă, eu, ca fost profesor al lui, am însă toate motivele.

Cu atât mai mult cu cât, pe la sfârșitul anilor 90, atunci când a ajuns pe aici, pe la Arad, ca tânăr inginer de drumuri și lider pe țară al tineretului PD-ist, m-a căutat, amintindu-mi de începuturile carierei mele pedagogice. Eram pe atunci redactor-șef la Observatorul arădean, l-am tratat, chiar dacă nu mi-l aminteam ca fost elev, cu atenția cuvenită unui tânăr politician care vorbea pe atunci de viitor, occident și un alt mod de a face politică.

Cu toate că au apărut încă de pe atunci primele semne ale unui voluntarism prost controlat combinat cu lipsa totală de empatie pentru semeni, i-am acordat credit, din ce în ce mai circumspect, până ce a ajuns primar. Atunci însă, în scurt timp, mi-a devenit limpede că Gheorghe Falcă a fost până atunci un lup în blană de oaie, un personaj care nu are ce căuta în fruntea unui oraș care se respectă.

Este un om al monologului psihotic, un om al gesturilor autocratice, fără urmă de înțelegere pentru ceilalți, cei pe care îi folosește exclusiv pentru propriile lui scopuri, scăpând de ei imediat ce nu-i mai sunt folositori sau, Doamne feri!, nu-l mai ascultă ca pe Dumnezeul în blugi, ce se crede. Din păcate pentru el, nu are calibrul cultural și intelectual la același nivel cu ego-ul său supradimensionat, astfel, cu toate pretențiile sale de mare om, ajunge mai mereu în situații în care un om onest și cinstit s-ar simți rușinat până la măduva oaselor.

Nu și el!

Mai nou, în timp ce pune cu botul pe labe orice opoziție din Arad, fie ea din exterior, fie din interior, și, să sperăm, măcar încearcă să învețe engleza, se află într-un periplu național de promovare a cărții sale intitulate poetic, astronomic și rugbyst: „Curajul de a prinde o stea căzătoare”, ultima dată, în week-endul trecut, aflându-se la Cluj, iar la această lansare cei care i-au fost alături și au vorbit au fost: Emil Boc, Ciprian Aron și Sabin Gherman.

N-avem treabă cu Boc, e și el politician la urma urmei, nici cu Aron, prea mic pentru un război atât de mare, cel care este important aici este Domnul Sabin Gherman și postarea sa de vineri de pe FB în care se arată încântat de câte a aflat de la „fostul primar”, printre altele și faptul că la Arad a existat o fabrică de autoturisme MARTA, iar fostul primar tocmai a găsit un șasiu original și este gata să refacă autoturismul, primul construit, de altfel, pe teritoriul României actuale.

„Fostul primar” i-a oferit și o poză a mașinii, „o adevărată bijuterie” cum formulează Sabin Gherman în postarea care începe cu fotografia cu pricina, elogioasă și recunoscătoare și care a făcut de atunci turul FB-ului, obținând de vineri încoace peste 3000 de vizualizări,  peste 140 de comentarii și aproape 400 de distribuiri.

Nu-i reproșez omului care a devenit celebru cu „M-am săturat de România” cam tot pe atunci pe când Gheorghe Falcă se furișa în politica mare pe ușa din dosul Aradului faptul că a fost la o lansare de carte.

E treaba lui.

Având în vedere însă modul în care a devenit celebru, lansând o idee devenită și ea comună astăzi – în fond cam un sfert din populația țării a urmat îndemnul din 1998 al lui Sabin Gherman – nu l-am crezut atât de naiv și ușor de dus cu zăhărelul.

Că la altceva nici nu vreau să mă gândesc!

Domnule Gherman, mașina din fotografie nu este o MARTA, ci un Gardner-Serpollet fotografiată la licitația din 2009 din Londra. A fost vândută cu aproape 250 000 de lire sterline, fiind o mașină cu aburi foarte rară și păstrată în această stare doar pentru că a ajuns de la început în Anglia. Așa încât, de la început trebuia să-l întrebați pe cel care v-a livrat aceste gogomănii, în fond la bază sunteți jurnalist, ce nevoie are „fostul primar” de un șasiu, din moment ce, conform fotografiei, există o mașină întreagă?

Restul întrebărilor, poate nu vă erau la îndemână, vi le spun eu acum.

Trebuia să îl întrebați de Teatrul Vechi, cea mai veche clădire de teatru din România, care se huluie, tot așa cum se dărâmă încet și clădirea în care se construiau mașinile Marta, – aveți un model  real în ultima fotografie alb-negru -, fostul primar nefăcând nimic ca în 20 de ani, cât a stat în fruntea orașului, – între 2000-2004 a fost vicepreședinte la CJ – să oprească degradarea dramatică a fondului istoric al acestuia, transformând Aradul într-o comună mare cu supermarketuri.

Și, apropo de gunoaiele despre care vorbiți în videoul de mai jos, acestea erau doar întrebările de introducere…