Nu, prin „Killing me softly” nu mă refer la niciunul dintre cele cinci filme cu același titlu, ci la piesa din 1997 a trupei Fugees… sau, dacă vreți, originala din 1971, cântată de Lori Lieberman, „Killing me softly with his song”. Ce treabă are Barry Jenkins, regizorul Barry Jenkins cu toate astea? Nicio treabă, în afară de faptul că pe mine, personal, mă omoară încet cu producțiile sale atât de aclamate.

Credeți-mă… eu am încercat! Mi-am irosit două ore din viață uitându-mă la „Moonlight” (marele câștigător la Premiile Oscar în 2017) și, punând deoparte orice prejudecată, m-am încumetat să văd și ultima creație a lui Jenkins, drama romantică „If Beale Street Could Talk”, șoptindu-mi suav în urechea inimioarei mele gingașe că poate, poate, de data asta nu va fi chiar atât de rău. Ei bine, nu a fost chiar atât de rău, dar tot mi-am rugat moartea lentă și delicată timp de două ore.

În esență, tânărul Barry Jenkins (care a regizat până acum doar TREI filme de lungmetraj) nu ar fi un regizor neapărat rău. Este destul de clar că are o viziune proprie asupra artei cinematografice și are un stil care-l face foarte ușor de identificat, singura problemă e doar că un profesor, probabil, de la Universitatea de Stat din Florida, unde a absolvit Barry, l-a prostit cu ideea că acesta face foarte bine ceea ce face, că are „propria voce” și „propriul drum artistic” și asemenea prostii uneori (doar uneori!) utile în viață. Astfel că Barry Jenkins se încăpățânează mai nou (primind și un imbold colosal la Oscaruri, evident) să facă lungmetraje, când colo i s-ar potrivi mult mai bine scurtmetrajele. Ar fi de ajuns să angajăm un măcelar cinefil, pe care să-l punem să taie afară după bunul plac, dar cât se poate de brutal, toate părțile inutile și plictisitoare din „Moonlight” sau din „If Beale Street Could Talk” și la final – sunt convins – am avea două scurtmetraje decente. Un exemplu bun pentru susținerea acestei idei este tocmai filmul de debut al lui Jenkins din perioada studenției (2003), scurtmetrajul de doar 8 minute „My Josephine” (se găsește gratuit pe Vimeo).

Dar cine știe, există și posibilitatea să fiu doar eu un incult mizerabil, care nu pricepe arta adevărată. Pe deasupra, dacă aș spune toate astea într-un ziar american, aș mai fi catalogat și un rasist hidos, deoarece, întâmplător, filmele lui Barry Jenkins tratează cu predilecție problemele minorităților din America, în mod special cele ale afroamericanilor, el însuși fiind un regizor de culoare, în caz că n-ați știut.

Foto: IMDb

Revenind la „If Beale Street Could Talk”, fiind sensibili la asemenea prejudecăți și posibile acuzații, criticii americani laudă până la cer și înapoi la pământ filmul, că e „heartbreaking” și „visually audacious” și alte curcubee, o singură recenzie am găsit pe Rotten Tomatoes – și aceea pe partea publicului – care să-l desființeze, spunând, după părerea mea foarte corect și la obiect: „Dacă Beale Street ar putea vorbi… te-ar avertiza să eviți să vizionezi If Beale Street Could Talk”.

Repet, este mai bun decât „Moonlight”, însă urmărind această logică, plus tonele de recenzii laudative, în mod normal ar fi trebuit să primească cel puțin la fel de multe nominalizări (8) la Oscar, printre care și în categoria „Cel mai bun film”, nu-i așa? În schimb, acesta s-a ales cu doar trei nominalizări în categorii mai puțin importante, dar cu șanse destul de mari de câștig: „Cel mai bun scenariu adaptat” (fiind o adaptare după romanul cu același nume, scris de James Baldwin), „Cea mai bună actriță în rol secundar” (Regina King) și „Cea mai bună coloană sonoră”.

Regina King în „If Beale Street Could Talk”. Foto: memphisflyer.com

Am mai spus în articolul „Oscar Special Music”, muzica filmului este superbă, practic, unul dintre principalele atuuri ale filmului, statueta la această categorie fiind ca și câștigată deja (chiar m-aș supăra dacă nu), la „Cel mai bun scenariu adaptat” e la ani lumină sub filmul „The Ballad of Buster Scruggs” în opinia mea, însă pe considerentul #OscarsSoWhite (criteriu valabil în continuare), filmul lui Jenkins concurează pe bune doar cu „BlacKkKlansman”, iar la categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar”, tot pe considerentul #OscarsSoWhite, nu are nicio concurență, Regina King fiind singura actriță de culoare nominalizată. Personajul interpretat de ea nu iese cu nimic în evidență (dacă tot era musai, ar fi fost mai potrivit să fie nominalizată tânăra actriță în rol principal, KiKi Layne), așadar va fi de-a dreptul strigător la cer dacă ea sau Mahershala Ali (nominalizat pentru rolul secundar în „Green Book”) nu va câștiga un premiu, cu atât mai mult cu cât la rolurile principale nu avem nominalizat, în acest an, niciun actor de culoare.

Foto: IndieWire

Cât despre povestea în sine, spun doar că se petrece în cartierul newyorkez Harlem la începutul anilor 1970, când negrii au fost bruscați la orice ocazie de către autorități, mulți dintre acești tineri ajungând, de multe ori, la pârnaie pentru ceva ce nu au comis. Fonny (Stephan James) are parte exact de o asemenea nedreptate, tocmai după ce a lăsat-o însărcinată pe iubirea vieții lui, inocenta Tish Rivers (KiKi Layne), soarta celor doi porumbei fiind subjugată astfel de lanțurile necruțătoare ale realității.

Cu alte cuvinte, povestea e despre o lovitură biblică sub centură în moalele unui „love story” deosebit de sentimental. Care doare (într-un fel sau altul).

Nota autorului:

Două stele, una pentru muzică, una pentru potențialul filmului dacă ar fi fost mai degrabă un scurtmetraj. În plus, „Moonlight” a primit pe Special Arad o singură stea, deci și de asta.

Video BONUS, dacă tot am pomenit de piesă în titlu: Fugees – „Killing Me Softly”