Un loc destinat bucuriei de a fi copil, de a te juca și de a experimenta o mică parte din această lume s-a transformat într-un „câmp de luptă” între copiii „normali” și cei considerați de unele persoane „anormali”. 

Aflându-mă în Parcul Copiilor din Arad, din zona Sălii Polivalente, admirând bucuria și entuziasmul copiilor care pas cu pas descopereau lumea, am rămas de-a dreptul uluită să constat că nu toți copiii au acest drept. Într-un spațiu destinat copiilor, spațiu menit să le ofere un moment de bucurie, departe de teme sau de alte responsabilități, se săvârșesc unele dintre cele mai mari nedreptăți din acestă lume, anume: copiii cu dizabilități sunt priviți ca fiind contagioși.

Copiii se jucau, părinții îi supravegheau purtând conversații, până când în parc a „apărut” un copil cu nevoi speciale. Fiind un copil, în ciuda problemelor pe care le avea, își dorea să se joace cu ceilalți, reacția părinților fiind una inumană, în loc să le explice  voinicilor că nu trebuie să le fie frică de el, aceștia și-au luat în grabă copiii din jurul „anomaliei”, nu cumva odoarele lor să intre în contact cu „boala contagioasă” a aceluia.

Acest comportament le este transmis copiilor, aceștia vor deveni adulți dobândind același comportament, iar dacă sunt întrebați „De ce?”, vor răspunde foarte simplu: „Pentru că așa a făcut și mama, tata…”. Cu noi începe schimbarea, noi putem educa viitoarea generație să fie mai bună, mai deschisă, mai iubitoare. Copiii cu nevoi speciale nu trebuie priviți ca fiind contagioși, trebuie apreciați, deoarece, în ciuda a tot, ei găsesc bucurie în fiecare lucru mărunt din viață, ei iubesc persoanele din jurul lor, indiferent de cum arată sau cum se comportă.

După cum susține Robert Casey: „Nu există un handicap mai mare al societății decât incapacitatea de a vedea mai mult într-o persoană”, singura dizabilitate reală din această lume este incapacitatea ființei umane de a simți iubire pentru semenii săi.

 – Iulia Istrate –