În ceea ce privește gunoaiele, pentru mine lucrurile sunt clare, aștept ca instituțiile îndreptățite să-și facă datoria, simplu ca bună ziua: să-i tragă la răspundere pe cei vinovați pentru îngroparea vremelnică a orașului în propria sa mizerie.

Este cât se poate de clar cine sunt vinovații, faptul că licitația organizată de ADI Deșeuri, – o instituție-fantomă prezidată de Sergiu Bîlcea, favoritul lui Gheorghe Falcă și care are ca director executiv pe cel tras pe linie moartă de același Gheorghe Falcă – a fost câstigată de o firmă, recte Retim, care nu avea certificat de mediu (Ministerul Mediului confirmă investigațiile Special Arad: e penal, domnule Țolea! Vor fi sesizate instituțiile abilitate), nu mai are nevoie de explicații în plus.

Cine totuși dorește precizări, să facă bine și să citească celebrul roman al lui Mario Puzo sau, eventual – nu-i același lucru! – să se uite la și mai celebrul film în care rolul nașului este jucat de irepetabilul Marlon Brando.

Atunci poate va înțelege și ce urmează să dezbat eu aici pornind de la o postare recentă pe FB a amicului Cătălin Lăpușcă.

Cătălin este un jurnalist radio cu vechi state de serviciu în Arad, poate singurul jurnalist radio arădean în sensul autentic al cuvântului, așa că, indiferent de cine ce părere are despre el, un lucru nu i se poate contesta: se pricepe.

În stilul său mătăsos, dar cu atât mai pervers, Cătălin a înșirat o serie de evenimente culturale în susținerea ideii sale că Aradul nu este un oraș mort, sintagmă care apare mai nou din ce în ce mai des pe FB, o formulare folosită din ce în ce mai mulți arădeni pentru a releva încremenirea în lipsa de proiect a orașului administrat de aproape două decenii de o grupare schimbătoare, dar cu atât mai tenace condusă de Gheorghe Falcă.

E vorba de evenimente ce s-au desfăsurat recent, se desfășoară în aceste zile sau în cele care se apropie, cum ar fi Festivalul Euromarionete, Festivalul Particles sau cel de Teatru Nou, dar a pomenit și de Festivalul berii, respectiv mai multe festivaluri de filme care se desfășoară de regulă la singurul cinematograf tradițional funcțional din oraș, Arta.

Oarecum implicat, Lăpușcă observa că nu poți susține că ar fi mort un oraș cu atâtea evenimente pe metru pătrat și la oră de vară.

Surpriza mea a fost că toți comentatorii, fără excepție l-au contrazis pe jurnalist, mergând mai ales pe ideea că, din acest punct de vedere, nu evenimentele se numără ci oamenii și, nu în ultimul rând, calitatea lor.

Unul dintre interlocutori a observat chiar că la Festivalul Particles (Start la Particles #3 – un festival inedit, cu muzică inedită), la unul din evenimente au fost 9 spectatori într-un cort de 10, ceea ce arăta, credea el, faptul că organizatorii știau exact cu cine au de a face, festivalul sus-numit adresându-se nu neapărat iubitorilor de bere și mici la iarbă verde.

Altul a atras atenția asupra plecării tinerilor din oraș, coroborat cu faptul că în absența unor locuri de muncă care plătesc peste medie, nu se formează puterea de cumpărare pentru produse culturale mai sofisticate, elevate.

Altfel spus, degeaba ai evenimente pe hârtie, dacă oamenii se duc doar la concerte cu mici și bere, ocolind teatrul, filarmonica, expozițiile sau filmele care pe lângă punga de popcorn reclamă și ceva cultură și spirit critic.

Și asta într-un oraș cu două universități, ceea ce înseamnă mii de studenți, studenții fiind, cel puțin cei adevărați, cei mai avizi consumatori de cultură la toate nivelele, inclusiv în forma sa alternativă.

De altfel, ca unul care a lucrat în sistemul universitar, confirm că la Arad, cu foarte mici excepții, rămân doar cei care, din varii motive, nu au posibilitatea să plece nici măcar la Timișoara sau vin din împrejurimi tocmai pentru că universitățile din Arad nu le pretind nu știu ce nivel de pregătire.

Asta ca să nu mai vorbim de cel cultural.

În consecință, Aradul este victima unor procese complexe, în care vinovățiile sunt multiple, administrația însă având-o pe cea mai mare, ea fiind îndrepățită și în posesia mijloacelor să încerce să corecteze tendințele negative, propunând o strategie – nu doar pe hârtie – pe termen lung pentru a oferi orașului, dacă nu un prezent acceptabil, măcar un viitor cât de cât liniștitor.

Dar pentru asta ar fi nevoie și de o masă critică din partea oamenilor locului, local-patrioți și oameni cu dimensiune culturală, o masă care să provoace și să orienteze măsurile administrației, nu să le suporte ca boii.

Până atunci, asta avem: cultura de masă care se manifestă prin picnicuri cu participarea unor vedete expirate sau doar populare în și prin televizor, cu rare momente de cultură adevărată la care participă mereu aceiași zeci de oameni, un oraș cu oameni, dar fără cetățeni adevărați, cu oameni care trăiesc mai mult în trecut, fantazând despre cât de bine a fost înainte – nu, n-a fost mai bine, numai că nu existau diferențe semnificative în rău de la un loc la altul! –, cu tinerii care vin în vizită pentru două-trei zile și pleacă cel târziu duminica, nu de alta, dar ce să faci într-un oraș în care nu se întâmplă nimica sau se întâmplă mereu același lucru.

Iar dacă ne mulțumim în continuare să aruncăm vina pe alții, nerealizând că această lehamite, leneșă și fricoasă în același timp, care ne cuprinde atunci când vine vorba de cum a ajuns orașul nostru, este poate motivul fundamental al decăderii noastre, atunci, ei, atunci chiar vorbim degeaba…

Doar așa, să ne mâncăm între noi…