Mai nou, primarul Aradului se laudă pe toate drumurile cu doi indicatori economici la care orașul și județul stau foarte bine, insinuând că și asta îi datorăm tot lui.

Pe lângă multe altele, desigur.

Ultima sa cuvântare de gen a produs furori, era, din câte se pare, la Bruxelles, aflat acolo legat de regionalizare, nescăpând nici de data aceasta ocazia să se laude cu exporturile colosale și cu cererea mare pe piața forței de muncă – șomaj negativ, cum ar veni – în Arad.

Dincolo de faptul că într-o economie de piață deschisă, primarul unui oraș nu este factor decisiv în dimensionarea economică a orașului și a județului –  ca lider al partidului aflat la pârghii de vreo 15 ani –, dacă intrăm într-o analiză economică mai serioasă vom ajunge la concluzia că Domn primar este în eroare tocmai acolo unde ar putea, indirect dar inteligent, contribui la evoluția economică a zonei pe care o administrează.

Să luăm cifrele: este drept că în 2016 – toate cifrele sunt de atunci, dovadă că pe Gheorghe Falcă nu-l interesează să fie la curent și exact – Aradul era al cincilea județ al țării la exporturi cu 3,3 miliarde euro, fiind depășit doar de București, Argeș, Timiș și Sibiu, însă acest export se datorează în mică, aproape nesemnificativă, măsură firmelor românești și/sau locale, fiind rezultatul activității vestitelor întreprinderi de subansamble auto multinaționale în frunte cu vestita Takata.

Altfel spus, aceste firme, în afara forței de muncă ieftine, nu folosesc nimic din potențialul economic arădean și ce este mai dramatic, nu contribuie nici la ridicarea nivelului de pregătire și competență a acestei forțe locale de muncă, oferind doar munci slab calificate, iar dacă această forță de muncă nu va mai fi destul de ieftină se vor muta de aici  spre alte zone cât ai clipi din ochi.

Ele nu reprezintă viitorul economiei arădene, ci ilustrează tocmai prezentul ei precar.

Domnul primar, dacă tot pomenește de export, și ar vrea să fie corect și priceput, ar trebui să ne spună că între primii 40 de exportatori – cifrele tot din 2016 sunt – români și particulari se află doar o singură firmă arădeană – e vorba de fabrică de mobila Cotta în care este interesată și familia Țucudean –  aflându-se pe locul 17, la o distanța enormă de cel mai mare exportator român și nu multinațional și tot în mobilă, Aramis Invest din Baia Mare al lui Mihai Anghel și Marius Selescu.

Precaritatea economiei locale este foarte bine ilustrată de problemele Domnului Blidar, singurul care reprezintă încă industria tradițională arădeană și care, din varii motive, nu reușește să devină semnificativ și la export, așa cum a fost predecesoarea Uzina de Vagoane.

În agricultură ar mai fi si întreprinderea curticeană a Domnului Muscă, vestită pe plan national, un exemplu de cum ar trebui folosit potențialul agricol deosebit al județului, care însă, deocamdată, nu este interesată de export, dar pentru asta nu este mai putin importantă pentru Arad decât Takata.

Dimpotrivă, am zice, Complexul agro-industrial din Curtici se folosește de capacitătile locale, oferă produse specifice înainte de toate localnicilor, dar nu neglijează metodele si tehnologia modernă, iar din acest punct de vedere reprezintă adevăratul viitor al economiei arădene.

În ceea ce priveste cel de al doilea aspect și anume faptul că nu avem șomaj, dimpotrivă, este o cerere continuă pentru câteva mii de locuri de muncă, este chiar jale!

Domnul primar, este drept, a apărut pe aici cu o întârziere de șapte-opt ani, nu pare a observa că Aradul a pierdut în ultimul sfert de secol aproape un sfert din populația sa, ajungând de la 200 de mii de locuitori la 150 de mii.

Dincolo de faptul că a ieșit astfel din rândul orașelor mari ale țării, exodul masiv are multe alte efecte dramatice pe multiple planuri asupra calitătii vietii din oraș, privit din aceasta perspectivă faptul că nu avem forța de muncă necesară nici pentru a acoperi aceasta piață a muncii sărăcăcioasă, ieftină și subcalificată este un simptom de boală și nu motiv de laudă.

Este la mintea găinii – cocoș ar fi mult prea pretențios -, că exodul acesta este format, pe lângă o nesemnificativă categorie de aventurieri și oportuniști, din oameni valoroși care, bazându-se pe calificarea și capacitatea lor, au decis să-și caute locuri de muncă la nivelul lor care să le asigure condiții de viață pe care în Arad n-au cum să le realizeze în cele câteva decenii viitoare cu care calculează fiecare om normal.

Acești oameni nu vor veni înapoi pentru cele 2-3 mii de locuri de muncă vacante la Takata, Leoni sau alte astfel de întreprinderi la care mașinile sunt mult mai importante decât oamenii.

Poate doar aceia care și-au păstrat domiciliul în Arad, dar în cea mai mare parte a anului sunt plecați la munci sezoniere prin Italia sau Spania, eventual Anglia și pentru care, dacă și salariul ar fi măcar apropiat de cel de afară, ar fi mult mai comod să stea acasă, să nu dea banii pe călătorii și chirii sau alte cheltuieli care decurg din faptul că lucrează în străinătate.

Ei, poate, ar fi mulțumiți și cu nivelul cultural al orasului, dar până si lor le-ar lipsi divertismentul de calitate și brandurile comerciale prezente la tot pasul în Occident.

Pentru că „politica economică” pe care și-o revendică Gheorghe Falcă, atunci când se laudă cu exporturile multinaționalelor din Arad în căutare de sclavi, duce în mod inevitabil la decăderea culturală și a rafinamentului vieții cotidiene din oraș.

Într-un oraș din care cei având pretenții culturale și de divertisment de calitate au plecat este un lux să ai teatru și filarmonică, magazine de calitate sau, Doamne feri!, de lux, pe bulevard, nici de cinematografe nu prea ai nevoie, angajatul acestor firme fiind fericit să ajungă acasă cât mai repede să-și reîncălzească ciorba de ieri după care să se uite la televizor până adoarme pe o manea de Guță.

A te lăuda cu situația aceasta în timp ce tu de fapt asiști narcisistic și superficial la o pauperizare și vulgarizare a orașului, folosindu-te de oportunitățile care se ivesc în aceste conditii pentru tine, nu tine doar de limitare, este în sine o ofensă adusă părții mai valoroase a comunității pe care o parazitezi și care, cel puțin încă o vreme, speră ca procesul să nu fie ireversibil.