Metoda prin care cea mai prestigioasă publicație din domeniu, The Economist, stabilește ierarhia democratică a lumii seamănă cu sistemul nostru școlar de notare.

Fiind de la 1 la 10, promovarea este asigurată de nota cinci, este sau era însă o excepție pentru purtare, unde pentru promovare trebuie să obții minimum șase.

Așa cum se poate vedea în imagine, până la patru regimurile nu trec criteriul democrației, fiind considerate autoritare, ceva de genul experimentat de tot românul care a trăit înainte de 1989.

De la cinci până la șase avem de a face cu așa numite regimuri hibride, adică nici autoritare, dar nici democratice, pentru că democrația, chiar si cu mari sincope și probleme, începe doar de la șase.

Până la șapte însă nu e deloc ușor să ajungi – doar doi ani, în 2006 și 2008, am reusit să trecem de șapte -, din zona noastră doar Bulgaria a primit anul acesta peste șapte de la specialiștii de la The Economist, iată prin urmare un criteriu unde nu mai funcționează nici măcar lamentoul nostru etern: după noi doar Bulgaria și Albania.

Cu 6,44, un pic peste nota de trecere, reușim să obținem la democrație cea mai mică notă de după 2006, „profesorii” de la The Economist indicând clar faptul că „elevul România” și-a cam luat nasul la purtare în ultima vreme, fiind în mare pericol să reintre în lumea sulfuroasă a regimurilor hibride, să rămână repetent, să iasă, spus pe șleau, din rândul țărilor democratice ale lumii.

Ca s-o nu mai lungim și să ne dăm pe după corcoduș, la ora actuală România este cea mai puțin democratică țară din UE, stând la coadă după Ungaria, Polonia, Croația, țări care au și ele sub șapte, dar peste România.

Și ca să nu credeți că cei de la The Economist au ceva cu noi, cu Dragnea sau cu Ludovic Orban, să vă spunem că în vârful ierarhiei democrației, dacă facem abstracție de Australia și Noua Zelandă, nu se află cele anglo-saxone, ci cele nordice în frunte cu Norvegia, Islanda și Irlanda stând mai bine ca Marea Britanie, pe continent Elveția, Germania și Austria sunt în față, iar în Americi Canada stă mult mai bine la democrație decât SUA.

Dar dacă e așa la nivel de țară, oare cum e în diferitele zone ale țării?

Desigur, asta nu mai este treaba celor de la The Economist, noi însă, având în vedere că tocmai ne pregătim de un proces cu primarul orașului, avem și date și timp să ne punem mintea la contribuție.

Pentru asta facem o primă precizare: a avea autoritate nu înseamnă a fi autoritar!

Autoritatea persoanei libere se clădește înainte de toate pe competența unui caracter puternic și deschis în urma interacțiunii libere cu ceilalți. Toate noțiunile sunt importante în această propoziție, împreună conducând la ceea ce se cheamă carismă, ceva indefinibil, dar care, chiar dacă este prezentă într-o măsură relativ mică, explică încrederea celorlalți în autoritatea astfel câștigată.

Persoana autoritară în schimb este cel care în absența acestor calităti, de fapt în deficit de calități care să-i construiască autoritatea, încearcă să le impună celorlalți ca fiind prezente la el prin mijloace de forță, manipulare, în cele mai extreme cazuri prin forță nudă, psihică și fizică.

Tortura psihică, de cele mai multe ori, este mult mai eficientă decât cea fizică.

În societatea românească, aflată într-o nesfârșită tranziție prin deșertul lumesc – totuși, până la cei patruzeci de ani biblici, înjumătățiți profan de lacheul care a fost Silviu Brucan, mai avem vreo 12 – autoritatea autentică este rar recunoscută și atunci doar de câțiva destul de „educați” să facă diferența între aparență și esență.

Și ca să fie până la capăt, la acest deficit social-cultural vine mai nou și bombardamentul postmodern cu nimicul prin nenumăratele canale ale tehnologiei digitale, cea care a explodat pur și simplu în ultimii 10-15 ani.

Cum să discearnă omul lipit de facebook dintre important și neimportant, valoros și lipsit de valoare, autentic și fals, când el tocmai acum învață că nu există nimic important, deosebit, unic sau peste ceilalți, totul este postare și like, tortul aniversar primește mai multe like-uri decât ultima poezie a poetului nepereche care s-a furișat și el din întâmplare pe facebook.

Tradiția totalitară a țării, combinată cu această avalanșă a culturii nimicului din ultima vreme, formează împreună un coctail exploziv și ucigător pentru ceea ce este autentic și valoros, favorizând diabolic de-a dreptul lipsa de valoare, derizoriul, divertismentul acultural, iar în cele din urmă personajul care se poate vinde mai bine, nu pe cel care chiar este bun.

Și uite așa ajungi să consideri ca ceva normal și firesc ca un primar liberal de oraș mare din România lui Dragnea să dea în judecată un jurnal online format din șase-șapte jurnaliști care au refuzat să întindă mâna spre bugetul patronat de primar, reușind să trăiască, deloc ușor, pe cont propriu, doar din publicitate și sponzorizări particulare, în cel mai pur spirit comercial.

Să nu realizezi că dacă acest primar ar avea autoritate reală și nu ar fi un personaj jalnic care uzează de metode autoritare pentru a impune ca normă lipsa sa de consistență și valoare, nici prin cap nu i-ar trece să dea în judecată niste jurnaliști care au spus ceva despre el. Chiar dacă acel ceva nu era în conformitate cu adevărul sau conținea doar jumătăți de adevăr.

Și-ar aduce aminte de vorba aia de mult uitată pe aici cu presa care este sau ar trebui să fie câinele de pază a democrației și orice atac al unei persoane publice împotriva ei, a presei, este indirect un atac la democrație.

Instituția presei democratice – da, este o instituție a democrației – reprezintă, înainte de justiție, pentru că este mult mai rapidă și eficientă în treburi mărunte, singura formă spontană de transparentizare și control a vieții publice, de verificare a modului în care cei aleși sau numiți în fruntea oamenilor se achită de sarcina primită în numele poporului.

Să dai în judecată un jurnal în loc să dai replica – dreptul la replică tocmai la asta servește: ca acela care se simte nedreptătit să aducă corecturile de rigoare – dovedește că nu ai autoritate, ci ești, pur și simplu, autoritar, un dictator de buzunar în devenire.

Mare diferență!

Exact atâta ca prin asta să scoți orașul Arad din democrația în paragină a României lui Dragnea, împingând-o sub nota șase, adică într-un regim hibrid corigent la democrație și care mai are puțin să plonjeze vesel și imbecil în autoritarism.

Cu tot ce decurge din asta…