S-a terminat, din câte se pare, o tevatură de peste zece ani, o poveste aproape incredibilă în care, la începutul secolului XXI, în Europa, statul, sistemul juridic, a facilitat sau a asistat la transformarea unor săteni în iobagii unor persoane particulare.

Nu este o exagerare, în memoriul  lor de acum cinci ani către Președintele României nădășenii folosesc termenul, considerând că modul în care familia Colțeu, cea care a pus mâna pe un teren de aproape 9 mii de hectare, cuprinzând aberant și satul Nadăș, îi tratează, amenințând cu scoaterea din casele lor, drept iobagi.

Povestea a început în 2003, când Ecaterina Mairovitz obține, prin notarul Andrei Vlai (urmărit penal), un certificat de moștenitor al familiei Grosz, cea care, în conformitate cu evidențele cadastrale din 1910, deținea 6500 de hectare de pământ din cele 8742 ale localității Nadăș.

A se reține, nu 8742, cum cerea familia Colțeu, cea care, prin testamentul Doamnei Mairovitz, s-a considerat moștenitorul de drept al proprietății Grosz.

Dincolo de modul absolut superficial – pe baza a doi martori care nu și-au dat nici măcar CNP-ul pentru identificare – în care Doamna Mairovitz a fost declarată moștenitoarea imensei averi, cererea de retrocedare a familiei Colțeu eluda cel puțin două măsuri de reformă agrară, una a lui Franz Josef din 1913, care împroprieta satul cu 1200 de hectare și alta din 1921, care împroprieta statul român cu 715 ha, dar cireașa de pe tort era reprezentată de eludarea faptului că familia Grosz, în dificultate finaciară, a înstrăinat (pentru simplitate: a vândut!) proprietatea în 1939 Societății Forestiere Nadăș, o societate anonimă pe acțiuni în care Doamna Grosz a deținut o vreme acțiuni pe care le-a vândut după moartea soțului.

Cu alte cuvinte, în momentul naționalizării comuniste familia Grosz nu mai era proprietarul terenului revendicat acum de către familia Colțeu prin dreptul de moștenire, obținut prin testament, asupra averii familiei Grosz.

Prezentată pe înțelesul tuturor, simplu, fără terminologie juridică și funcționărească inutilă, de multe ori bună doar să ascundă realitatea care este întotdeauna simplă, adică este ori nu este, situația naște inevitabil o singură întrebare: cum de a fost posibil?

Răspunsul e și mai simplu: prin corupție!

Ce înseamnă asta? Nu s-a găsit unul care să le spună, mă, fraților, vedeți-vă de treaba voastră, nu mai falsificați acte și certificate de tot felul că pâmântul acela n-are cum să fie al vostru!

Ba, s-a găsit. Nu unul, ci mai mulți (îi vom pomeni la sfârșit), numai că au fost alții și mai mulți și mult mai hotărâți să facă pe dracu-n patru pentru o sumă frumușică.

Pentru că acesta este răspunsul la întrebarea de ce nu poate fi stârpită corupția: banul, expresia dorinței de înavuțire prin orice mijloace, câștigarea unui statut social la care talentele și capacitățile nu te recomandă, însă banii, da, cu banii, nu-i așa, poți cumpăra orice, dacă nu stima, măcar invidie și slugărnicie.

La început autoritătile nici n-au vrut să audă de pretențiile familiei – retrocedările masive au avut loc în anii nouăzeci -, așa a fost găsită Doamna Mairovitz, cea care, înainte de a deveni moștenitoare a familiei Grosz cu actele realizate de Domnul notar Vlai, a scris un testament în favoarea Colțeilor.

Anul decisiv a fost 2006, atunci când Tribunalul din Ineu a dat câștig de cauză familiei, Comisia Județeană de Fond Funciar și Direcția Silvică înaintând recurs la decizia completului de judecată prezidat de Mariana Luciu.

Completul de judecată din Arad, prezidat de judecătorul Otto Sandor Szep, a admis recursul, stabilind că familia nu are vocație succesorală. Desigur această soluție a fost atacată la rândul ei, iar un nou complet, de data aceasta prezidat de Ioan Trifa (urmărit penal) a revenit la soluția din Ineu, dând câștig de cauză familiei Colțeu.

Judecătorul Szep a făcut parte și din acest complet, făcând opinie separată la soluție. Ceilalți doi, Trifa și Liana Junc, au rămas pe poziții, oferind satisfacție familiei care a reinstalat neoiobăgia la Nadăș.

Pe bună dreptate revoltați, nădășenii au pornit la o luptă care, în cele din urmă, prin implicarea inclusiv a DNA-ului, pare să le dea înapoi satul.

Greul însă abia începe, daunele aduse de noii boieri Colțeu se estimează la peste 20 de milioane de euro – o parte a banilor fiind făcută doar din subvenții de stat, o alta din valorificarea lemnului -, iar cineva sau mai mulți trebuie acum să plătească.

În mod normal mai mulți, numărul celor care au înlesnit, favorizat sau chiar au contribuit la acest King Kong al corupției postrevoluționare fiind destul de mare, numărul decurcând din natura intrinsecă a corupției ca fenomen: în afara de cei tarați psihic nimeni nu minte, înșeală, fură pe gratis, cu alte cuvinte numărul celor care au tras foloase – în unele cazuri se vorbește de un milion de euro -, trebuie să fie pe măsură.

De altfel, cei implicați, cei cu musca pe căciulă pot fi identificați ușor în presă și pe paginile de socializare. Sunt cei care au ce au cu DNA-ul, cu procurorii care au instrumentat cercetările, sunt cei care strigă hoțul acum când lucrurile par să se lămurească.

Pe urmă sunt cei precum Domnul notar Vlai, cel care susține că el a făcut totul cu bună credință, el nefiind plătit să facă cercetări cu privire la autenticitatea unor acte sau martori.

Această atitudine, foarte familiară celor care se ocupă cu cazuri de corupție, are însă o mare slăbiciune: poate fi corectă în cazul în care este vorba de succesiuni, moșteniri, înstrăinări, întabulări lipsite de valoare, însă când vorbim de 9 mii de hectare și un sat întreg, vorbim adică de o proprietate care poate valora zeci de milioane de euro, scuza nu mai stă în picioare.

Din două una: sau notarul, judecătorul este nepriceput sau este corupt, altfel nu se poate instrumenta o escrocherie de asemenea anvergură.

În cele din urmă, să-i menționăm și pe cei buni, în fond în acest domeniu este atât de greu să-i identifici: judecătorul Otto Szep și procurorul DNA Lucian Dolcu, un arădean de al nostru care a rezistat până acum tuturor atacurilor  de compromitere și amenințărilor mai mult sau mai puțin voalate venite pe diferite canale, inclusiv de presă!