Andrei Fuliaș: Touchdown-ul liberal – emoția și sângele pe nas!





„Motion and emotion” – în traducere, „mișcare și emoție” (Slogan Peugeot)
Cine nu și-a dat seama până acum că în România nu prind programele politice făcute ca la carte, „lucrează” în pagubă… ca să nu spunem degeaba. Dacă stăm să ne gândim puțin, când a fost ultima oară când românii au votat programul vreunui partid politic? Hai să vedem și jumătatea cealaltă a paharului și să ne întrebăm când a fost ultima oară când un partid politic a avut un program concret, realist, nu fantasmagorii? Nu, partidele politice n-au avut vreun program coerent în ultimii ani, unul adaptat la nevoile românilor și mai ales la așteptările românilor. Nu hărți cu autostrăzi trasate din pix, nu pagini întregi de promisiuni, nu pomeni cu zeci de procente crescute la salarii, nu taxe și impozite dispărute ca prin minune fără vreun studiu de impact. În ultimii ani s-a creat parcă cumva un profil al strategiilor de campanie, în care Stânga s-ar ocupa cu pomenile, iar Dreapta cu emoțiile. Nu e neapărat așa, pentru că toți au umblat cu plasele și toți au încercat să umble la emoția alegătorului.
Și ca să revenim puțin la sloganul firmei de automobile, amintit mai sus, deși nu are nicio implicare politică, prima astfel de emoție cu un mare efect electoral a fost folosită de cei din spectrul de Dreapta al politicii românești, odată cu cea de-a doua candidatură a lui Traian Băsescu pentru președinția României, în 2009. Atunci miștourile la adresa lui nu conteneau, adversarii politici poreclindu-l „chiorul”. Chiorul a produs emoția electorală scontată de strategi.
Astfel de emoții au mai existat de atunci, dar niciuna care să aibă o însemnătate la fel de mare ca aceea care l-a făcut practic pe Klaus Iohannis președinte. Într-o campanie electorală a primului tur la alegerile din 2014, când toate tunurile bubuiau asupra candidatului liberal, unul scos parcă de nicăieri cu puțin timp înainte de alegeri, s-a întâmplat o adevărată minune pentru Dreapta. Atunci, în ziua primului tur al alegerilor prezidențiale, au apărut informații conform cărora românii din Diaspora stau la cozi interminabile pentru a vota la secțiile din marile capitale ale lumii și nu numai. Apăruseră și câteva fotografii care efectiv au revoltat rețelele de socializare. În aceeași zi, liberalii și președintele încă în funcție, Traian Băsescu, au început să arate cu degetul către doi oameni: premierul Victor Ponta (în același timp candidat) și ministrul de Externe Teodor Meleșcanu (la rândul său candidat, dar cu prea puține șanse). Cei doi au fost scoși țapi ispășitori. Datorită emoției, românii au ieșit masiv în stradă, mobilizarea la vot a fost una exemplară, iar rezultatul a fost: Klaus Iohannis – dintr-un candidat aproape pierzător, învingător și rezident la Cotroceni pentru cinci ani de zile. Strategii – au existat și în acest caz! – au lovit din nou electoratul, revărsând emoție.
La fel a căzut și Guvernul Ponta, o cădere pe care nimeni nu o anticipa în acel moment. Vorbim despre emoția rezultată din tragicul eveniment de la clubul Colectiv, unde un incendiu a cauzat pierderea a 64 de vieți, 64 de oameni tineri, dar și mutilarea pe viață a altor câtorva zeci. Atunci opinia publică a arătat cu degetul, pe bună dreptate, către Sistem. Un sistem corupt și putred. Până la urmă nici nu conta cine era premier atunci, nici ministru al Sănătății, nici cine deținea vreo altă funcție în cadrul Guvernului. Putea fi ministru sau premier oricine, fiindcă furia și frustrarea strânsă de români în atâția și atâția ani de înghițit nedreptăți s-ar fi revărsat ca o avalanșă asupra oricui. Întâmplarea face ca atunci premier să fi fost Victor Ponta, iar când a venit valul, l-a luat cu tot cu miniștri. Cu riscul de a repeta obsesiv, emoția dobora pe oricine în acel moment.
Și am ajuns și în campania electorală 2016, la prima, zicem noi, ce se vrea mare mișcare a liberalilor, ghidați de strategul Felix Tătaru. E clar, liberalii caută încă touchdown-ul, adică emoția acea care calcă totul în picioare.
Înainte de toate însă să vorbim despre tehnocratul Dacian Cioloș, cel care cică n-are legătură cu PNL, deși toată campania electorală a liberalilor este construită pe povestea #GoCioloș și figura acestuia apare pe aproape toate afișele lor. Ca să ne demonstreze el, Cioloș, că n-are legătură cu PNL și că el încă este tehnocratul de serviciu, zilele trecute a dat un interviu în care parcă lua distanță de liberali. Vă spun sincer că m-am gândit la aceeași chestie pe care mulți au și spus-o: „Cioloș ăsta e nesimțit! După ce liberalii își fac toată campania pe el, cu acordul lui, el simte că se scufundă corabia și sare din ea ca un mișel”. Apoi a venit povestea cu „Cioloș interzis la TVR”. Și desigur, în primă fază, corelând totul cu ce s-a întâmplat în 2014, atunci când Victor Ponta jubila la televiziunea națională ca premier, deși era candidat la prezidențiale, am zis că nu-i ok, că PSD l-a blocat pe Cioloș. Totuși povestea asta e cam cusută cu ață albă… și e absurd să zici că PSD-ul i-a interzis lui Cioloș să apară la TVR, când liberalii au și guvern și președinte. Și-apoi beculețele au început să se aprindă rând pe rând, asemeni luminilor de Crăciun. Mișcarea asta e una pe care PNL o face pentru a realiza touchdown-ul. L-au interzis pe Cioloș pe TVR, ca mai apoi toată lumea să plângă și să strige că tehnocratul n-are voie pe televiziunea publică, că e nedrept, că e o victimă a sistemului.
Bun, am auzit și ideea conform căreia „dacă Ponta a avut voie atunci, ar trebui să aibă voie și Cioloș acum”, dar dacă atunci ni s-a părut că nu-i ok, de ce ni s-ar părea acum? De ce dacă atunci s-a făcut o greșeală ar trebui ca ea să fie repetată acum, doar de dragul de a pune „egal” în dreptul aparițiilor premierilor la TV în timpul campaniilor electorale? Dincolo de asta nu putem nici să mai spunem că Cioloș nu e angrenat politic, așa cum se pretinde, fiindcă am fi ipocriți cu toții, iar campania construită doar pe ideea „PNL susține Guvernul tehnocrat Dacian Cioloș” spune totul. În plus, mă întreb, de ce și-ar da pesediștii cu stângu-n dreptul și i-ar interzice lui Cioloș să apară cu un interviu pe o televiziune la care oricum nu se uită prea multă lume? Nici genii, dar nici idioți nu sunt.
Și revenim la emoție… o emoție care ni se pare că se vrea a fi provocată mai mult ca niciodată, acum când liberalii se prăbușesc în sondaje, emoția împotriva sistemului. Care sistem? Oricare, dar asemuit răului, să provoace emoție, una care ar să ducă din nou la furie populară și care să mobilizeze oamenii la vot. Asta pentru că e clar ca „bună ziua” că procentele Dreptei urcă doar atunci când urcă și procentele din prezență, votantul pesedist fiind unul extrem de disciplinat în această privință.
Oare va crea acest subiect emoția dorită de liberali? Oare și „sângerările nazale” ale șefului de campanie al PNL urmăresc aceeași emoție? Oare ce fel de emoții mai urmăresc liberalii să stârnească până la finalul campaniei? Mai sunt mai puțin de două săptămâni până la alegeri și stăm în continuare cu ochii ațintiți pe campanie, pe alegeri și, desigur, pe „ce vrăji mai face Samantha”.
Comentariile portalului
Stimați reprezentanți ai legii, o singură întrebare aș avea: În curtea DSP-ului oare când catadicsiți a vă uita, la neregulile cât carul, în urma multor, (...)
Toate la un loc !
== MAI-AURELIUS -- POLITZAI ESTI ASA I? --SE VEDE DUPA CUM AI BUBUIT -- ARTICOLUL E DIN 2016 --UNDE DRK VA GASESTE MARESHALUL SI APOI SPUNE == ASTIA SUNT COLEGII MEI -- SCARBA (...)