În 1946, un inginer francez a spart gheața și a rupt gura târgului cu o piesă vestimentară pentru femei de-a dreptul scandaloasă: costumele de baie „Bikini”.

Creatorul Louis Réard nu a putut însă găsi prea ușor un model dispus să-l poarte, așa că a apelat la o metodă cam neortodoxă: a contractat-o pe Micheline Bernardini, o striptueză de la Casino de Paris, pentru prezentarea în premieră a costumului de baie bikini pe data de 5 iulie 1946.

Louis Réard și Micheline Bernardini (Sursa foto: Getty Images)

Alegerea denumirii și a „rețetei” de marketing nu au fost întâmplătoare.

Réard spera că vestimentația estivală gândită de el să genereze o „explozie comercială și culturală” similară cu experimentul de la insulele Bikini din sudul Pacificului. Cu patru zile mai devreme, armata SUA tocmai a atras atenția lumii testând o bombă atomică pe un atol Bikini. Aceste insule minuscule erau numite „Pikinni” de către comunitățile native, denumirea fiind preluată de coloniștii germani.

Prototipul Bikini (Sursa foto: bikiniscience.com)

Costumul de baie inventat de Louis Réard nu a fost chiar prima tentativă, doar cea mai îndrăzneață.

Cel care a despărțit pentru prima oară în două bucăți costumul de baie tradițional – pe care astăzi îl numim, tot inspirat de „bikini”, doar „monokini” – a fost creatorul de modă Jacques Heim. Inspirat din afacerea de lenjerie intimă a mamei sale, acesta a introdus pe piață costumul de baie denumit „Atome”, pe care l-a promovat ca fiind „cel mai mic costum de baie din lume”. S-a întâmplat în 1932, cu mai mult de zece ani înainte de „bikini”, însă revoluționarul costum de baie n-a atins succesul dorit, femeile nefiind încă pregătite pentru o asemenea schimbare de atitudine (și vestimentație) drastică pe plajă sau la piscină.

„Atome” a fost chiar interzis în multe țări. Abia la trei săptămâni înainte de „invenția” lui Réard, în 1946, Jacques Heim și-a relansat produsul „revoluționar”, însă fără să mai taie din textil (acesta acoperise o suprafață mai mare a sânilor și inclusiv buricul în partea de jos a costumului), astfel încât a fost rapid „umbrit” de bikini.

Jacques Heim și creația sa, costumul de baie „Atome”

„Inacceptabil!”

În schimb, nici bikini nu a dus lipsă de revolte.

O astfel de modă „despuiată” nu era acceptabilă în acele vremuri. „Femeile ar trebui să poarte fuste și șorțuri lungi în loc să fie dezbrăcate cu nerușinare” – exclamau propovăduitorii moralității în anii ’40.

Bikini a fost interzis publicului o vreme în Spania, Portugalia, Australia, Belgia și Italia, fiind condamnat ca o „vestimentație păcătoasă” în primul rând de către Vatican. În Germania, a fost interzis până în anii ’70. Până și celebra revistă de modă Vogue a respins promovarea unor costume de baie atât de minuscule.

Femeile din Franța au început inițial să poarte bikini cu mare drag, însă Biserica Catolică, o parte din mass-media și opinia publică majoritară au considerat că este un design prea riscant și scandalos. Participantele la Miss World au purtat bikini pentru prima oară în anul 1951, după care, o perioadă de timp, concursul a interzis purtarea lor. Dar trendul nu dădea semne că va înceta atât de ușor.

Primele vedete care s-au „agățat” cu încăpățânare de bikini au fost Marilyn Monroe și Brigitte Bardot, apărând deseori în reviste fotografiate în deja celebrul costum de baie.

Marilyn Monroe în 1947 (la 21 de ani) și Brigitte Bardot în 1953 (la 18 ani)

Un alt punct de cotitură în popularizarea bikini a venit abia peste 16 ani, în 1962, când actrița elvețiană Ursula Andress a devenit prima „Bond Girl” care a purtat costumul de baie din două părți, în filmul „Dr. No”.

A urmat filmul „One Million Years B.C.” în 1966, film în care actrița Raquel Welch a avut doar trei fraze de spus, dar a captat toată atenția mai degrabă cu limbajul corpului, grație costumației care a preluat moda bikini.

Nimic nou sub soare

O zeiță călare pe doi leoparzi purta o ținută asemănătoare unui bikini în Çatalhöyük, în jurul anului 5600 Î.Hr. – cel puțin, potrivit arheologului James Mellaart. Orașul neolitic Çatalhöyük a fost, de altfel, destul de departe de coastă, în inima Anatoliei. Costumul din două piese a fost purtat însă și în lumea antică romană, sportivele fiind reprezentate în haine de tip bikini pe urne excavate și picturi care au supraviețuit milenii întregi.

Pe un mozaic de pe podeaua unei vile romane siciliene, ridicată în perioada lui Dioclețian (286-305 d.Hr.), sunt afișate femei tinere care ridică greutăți, aruncă discobolul și se joacă cu mingea îmbrăcate în costume de baie care seamănă extrem de mult cu actualul bikini. Cele zece fete de pe mozaicul de la Villa Romana del Casale au fost denumite anacronic „femeile romane în bikini”.

Sursa foto: LiveUniCT – liveuniversity.it

Simbolul „eliberării”

„Revoluția” costumului de baie este unul dintre simbolurile emancipării feminine, marcată de era pilulelor contraceptive, a fustelor mini și de furtunile sociale din anii 1960.

Iar după „revoluție”, a urmat „evoluția” costumelor de baie bikini.

Anii ’80 au introdus costumul de baie denumit „Thong”, subțiind chiloții și mai mult, practic, în tanga.

„Aproape nimic” sau „aproape tot”

În ultimii 30 de ani, costumele de baie au trecut printr-o serie de reimaginări și tentative de alte „revoluții” din partea creatorilor de modă. „Trikini”, costumul de baie din trei părți (mai exact, cu sutien în două părți) a apărut pentru o scurtă perioadă deja în 1967 și a fost reintrodus pe piață în 2005 de către Dolce & Gabbana. Anii 2000 au promovat intens eliberarea sânilor, astfel că a apărut moda „topless” pe plajă și tot atunci a apărut și costumul de baie mai mic decât un șervețel, „Mikrokini”, cu un succes mai mult decât moderat însă. Au apărut și diferite variații, precum „Bandeaukini” (numit alternativ „Bandini”) – cel fără curele pe umeri și „Skirtini” (practic, un sutien și o fustă mini), însă nu toate modelele de costume de baie au încercat să scoată la vedere cât mai multă piele. Definiția „Tankini” există încă din anii ’90 și se referă la un costum de baie format dintr-un tricou și chiloți, iar țările europene și occidentale au fost familiarizate relativ recent cu termenul „Burkini”, un portmanteau rezultat din combinația cuvintelor „burka” și „bikini”. Conceput în Australia de către creatoarea de modă musulmană Aheda Zanetti, burkini a fost gândit în termenii modestiei portului tradițional islamic.

În scurt timp, au apărut însă revoltele islamofobe. În august 2009, o femeie din Franța a fost împiedicată să înoate într-o piscină publică purtând burkini în perioada controverselor privind portul baticului islamic în școlile franceze. Interdicția a fost justificată prin referirea la o lege care nu permite înotul în haine de stradă. În august 2016, primarul din Cannes a interzis și el înotul în burkini, considerând costumul de baie drept „un simbol al extremismului islamic”. O organizație intitulată Colectivul Împotriva Islamofobiei în Franța a atacat în instanță decizia, dar Curtea de Apel din Nisa a respins acțiunea, considerând hotărârea primăriei drept legală. Circa 30 de localități de pe litoralul francez au interzis prezența pe plaje a femeilor îmbrăcate în burkini, Colectivul Împotriva Islamofobiei în Franța și Liga pentru Drepturile Omului au contestat însă din nou legea la Consiliul de Stat, cea mai înaltă instanță administrativă din Franța, iar pe 26 august 2016, Consiliul a anulat interdicțiile de folosire a burkini, considerând că acestea „încalcă serios și clar drepturile fundamentale”, inclusiv libertatea religioasă.

Piesă de muzeu

În anul 2000, în Bad Rappenau, Germania, s-a inaugurat un Muzeu dedicat acestei piese de vestimentaţie: BikiniArtMuseum, unde sunt expuse 1200 de costume de baie vechi. La inaugurare, unul dintre manechine a purtat un model original, creat în 1953 de către inventatorul bikiniurilor, Louis Réard.

De altfel, există și Ziua Internaţională a Bikiniurilor: 5 iulie.

Citește și: ISTORIA SUTIENULUI, de la lenjeria de corp din coajă de copac la „Le bien-être” și sutienul-glonț purtat de Madonna