Elevii o știu ca „profa aia faină, mai altfel, mai chill….”,  care le predă logică, psihologie, sociologie și filosofie la Liceul Teoretic „Adam Mulleg Guttenbrunn”, dar Arabella Krebs mai are o ocupație care merge mână în mână cu latura socio-umană: ea creează artă, pe care o definește ca fiind „sophiedelică”. Talentul ei se aventurează în mai multe domenii și stiluri, de la desen la fotografie, de la artă handmade la scurtmetraj, ori de la artă digitală la pictură. Arta Arabellei e când sofisticată, suprarealistă, pe alocuri minimală sau abstractă, când artă naivă, ilustrând momente din lumea magică a copilăriei.

– Spune-ne câte ceva despre tine. Cine este Arabella Krebs?

– Îmi e destul de greu să fiu concisă în legătură cu mine, fără să intru în șabloane.  Nu cred în prezentările de gen: vârstă, profesie, statut marital, venit, etc.  Sunt o persoană care crede în puterea creatoare a neliniștii, mă consider un om în căutare, care nu se mulțumește cu datele imediate ale existenței. Îmi place să evadez într-o carte, într-o pictură, sau un spectacol de teatru, îmi place să văd că ceea ce fac are un sens, îmi place bicicleta sau o plimbare. Îmi place să savurez cafeaua de dimineață în liniște. Prefer o melodie în căști, în locul unei conversații plate. Și, în general, subscriu la ceea ce zicea Henry Miller: „Am descoperit că ceea ce dorisem întreaga mea viață era nu să traiesc – dacă ceea ce fac ceilalți oameni se numește a trăi – , ci să mă exprim”.

– Ce când ai început să îți dezvolți această pasiune? De când ai blogul „Sophiedelic Art”?

– Mi-a plăcut desenul și arta plastică în general de când mă știu. Într-un timp credeam că în relație cu arta voi fi doar spectator, mi se părea fascinant că există oameni care reușesc să arunce o lumină proprie asupra unui fragment de lume. Și mai mult, că reușesc să transmită această experiență și altora. Dar mi-am dat seama că a crea artă nu înseamnă neapărat să faci ceva pentru alții, ci mai mult să te „scrii pe tine”. Am început să desenez din plictiseală, iar apoi am devenit dependentă. Mi se părea fascinant cum o mâzgâlitură începe, la un moment dat, să semene cu ceva, prinde contur și pur și simplu arată frumos. Pentru mine creația artistică e munca cu tine însuți, e o intrare în labirintul propriu în care uneori ești inspirat și găsești ceea ce cauți, pentru că ceea ce faci e făcut cu bucurie. Alteori, e o experiență frustrantă pentru că nu ești relaxat, vrei prea mult să fie bine și începi să te încrâncenezi. Iar asta te blochează și îți alungă bucuria.

Mult timp desenele mele au stat stivuite în rafturi, dupa care mi-a propus un prieten să le fotografieze, iar văzându-le prin ochii altuia am crezut că ar putea să placă și altora. Blogul a apărut când am simțit nevoia să arăt ceea ce mie mi-a făcut mare plăcere să creez.

– Ai vreo pregătire în domeniul artei?

– Da, am terminat un masterat la Facultatea de Arte din Timișoara, în 2011, unde am reușit să îmbin preocuparea practică, filosofia artei și estetica. Iar înainte de asta, am avut norocul să studiez grafică la Școala Populară de Arte din Arad, cu domnul profesor Ioan Cott, iar apoi cu Corina Hrițcu. Tot acolo am absolvit cursul de pictură, cu domnul Ioan Kett Groza. Dar dincolo de ceea ce îți pot transmite școlile, cred că cel mai important e să găsești un mod propriu de manifestare, nu neapărat pentru a da mai departe un mesaj, cât pentru a clarifica cu tine însuți niște lucruri.

– Ai participat vreodată la vreo expoziție cu lucrările tale?

– Am participat la câteva expoziții colective. Singura expoziție personală am avut-o la Sala Clio, în 2009, o expoziție de altfel destul de haotică, cu lucrări de pictură, grafică, fotografie, grafică pe calculator și scurt-metraje. La vremea aceea reprezentau haosul căutărilor mele, încă nu știam ce mijloc artistic îmi este cel mai potrivit, de asta am tot schimbat tehnicile.

– Care este povestea din spatele „Jurnalului Sophiei”? De unde a luat naștere?

– Jurnalul Sophiei e o colecție de desene pe care le-am făcut inspirată de ceea ce făcea fetița mea la 2-3 ani. Mi se părea, la vremea aceea, că e cel mai bun mod prin care pot ține minte lucrurile amuzante, mărunte făcute de ea. Iar ea a fost prima care le-a văzut și s-a recunoscut în ele cu mare plăcere.

– Te-ai gândit să aduni aceste ilustrații-povești într-o carte?

– Mi-am promis să i le tipăresc cândva Sophiei. Probabil că va fi singura carte care va fi publicată într-un tiraj de 1 exemplar.