E frig afară și urât. Reprizele de ploaie mocănească și vântul îți taie orice elan de a ieși din casă, din birou sau din localul în care te afli. În ciuda interdicției, fumătorii își freacă mâinile la pulturile barurilor și își refuză viciul tocmai din cauza vremii. Mai vezi pe unii mai înrăiți că stau zgribuliți sub acoperișul teraselor trăgând până la filtru…

Nu, nu este o poveste despre fumători, dar este povestea unui fumător înrăit care a încântat zeci, sute de mii de oameni. Este o poveste despre Arad și cea mai tristă zi a acestui oraș, de la Al Doilea Război Mondial încoace. Este despre 6 octombrie 1968.

Nu știu cum era vremea atunci. Nu eram născut. Tatăl meu fusese la acel meci dintre UTA și Poli Iași, dar nu mi-a spus acest detaliu. Era tânăr, avea 20 de ani, jumătate din vârsta mea de acum. De fapt nici nu contează cum era vremea. În acea după amiază s-a făcut frig în sufletul a mii, a zeci de mii de arădeni. Ziua s-a făcut noapte, iar minutul s-a transformat în eternitate…

Era minutul 23 al jocului dintre UTA și Poli Iași, moment în care Lereter a deschis scorul din centrarea lui Axente. Extazul i-a cuprins pe cei 15.000 de arădeni care erau în tribune. Apoi s-a auzit vocea crainicului de pe stadion: „A murit Iosif Petschovski!” – Despre asta este vorba…

Brusc, un murmur se auzise printre miile de oameni. Avea 47 de ani, 3 luni și 5 zile… O boală necruțătoare l-a răpus: cancer la gât…

Mii de arădeni plângeau în tribune. Coco Dumitrescu, colegul lui de generație, era înmărmurit pe banca Bătrânei Doamne. Tinerii din teren au rămas cu coatele în șolduri. 15.000 de oameni erau în lacrimi. Niciodată până atunci și de atunci încoace nu a văzut nimeni atâția oameni plângând. Nu la noi. Nu la Arad. Acel minut a devenit eternitate, acea eternitate în care s-a dus „Ceala” („Csala”), cum îi spuneau prietenii.

A murit discret, dar nu în anonimat… Parcă și-a ales ziua. S-a stins duminica, la ora jocului, atunci când pe stadionul construit de Baron s-au adunat 15.000 de oameni. Oameni care cu toții l-au iubit…

UTA a câștigat acel meci cu 2-0. A fost însă cea mai tristă victorie. Oamenii au plecat în lacrimi de pe stadion, jucătorii au încheiat partida cu banderole pe braț în semn de doliu, iar Coco își plângea vechiul prieten stând pe banca de rezerve și privind la cer. Poate și în semn de omagiu pentru ce a însemnat și cine a fost Iosif Petschovski, Bătrâna Doamnă a câștigat, în vara anului 1969, acel campionat.

Nu l-am văzut jucând, dar l-am auzit pe marele Domide vorbind despre el: „era mai bun decât Hagi…” Am crescut cu genialitatea lui Hagi, dar nu pot decât să-l cred pe „Roșcovanul” care a făcut, și el, istorie în alb și roșu.

Petschovski a fost al nostru. Petschovski a fost al Aradului. Aici s-a simțit cel mai bine. Aici a câștigat două titluri de campion și o cupă a României. Aici a marcat 69 de goluri. A jucat atât pentru naționala Ungariei (unde era Pereny), cât și pentru a României, pentru care a marcat de 11 ori în 32 de jocuri. A mai îmbrăcat tricourile lui Chinezul, CAO, CA Cluj și CCA București, dar viața lui a fost la Arad. Deși s-a născut la Timișoara, în 2 iulie 1921, „Ceala” a trăit și a murit arădean, închizând ochii pe strada 9 Mai, în vecinătatea stadionului Gloria.

Galeria echipei UTA nu l-a uitat și nu îl va uita niciodată. Tocmai de aceea, un veritabil imn al fanilor Bătrânei Doamne ne trimite tocmai la Petschovski, pentru noi: inegalabilul, inestimabilul, incredibilul fotbalist al Aradului.

Au trecut de la acel moment 48 de ani. Nimeni nu a mai fost niciodată precum Iosif Petschovski… Și nici nu va mai fi…

Istoria rămâne mereu cea mai frumoasă poveste, dar Petschovski este mai mult decât istorie, ESTE LEGENDĂ!

Cel mai frumos despre moartea lui Iosif Petschovski a scris Aristide Buhoiu în cartea intitulată simplu: „Petschovschi”

„Era minutul 23, dar tabela de marcaj nu se schimbase încă. Un băieţel se amuza din când în când, înscriind goluri fanteziste pe panou. Deodată, o acţiune rapidă purtată pe extrema dreaptă. Mingea şutată de Axente cade în mijlocul careului. Lereter apare ca un spiriduş şi loveşte zdravăn cu capul. Gol! 1:0 pentru U.T.A. Spectatorii se dezlănţuie. În tumultul tribunelor, arbitrul Vasile Dumitrescu indică reluarea jocului de la centru.

Bineînţeles, crainicul îşi face datoria, iar ascultătorii din întreaga ţară sunt informaţi cu promptitudine. Dar ce se întâmplă? Oamenii au amuţit. O linişte suspectă învăluie stadionul. Fac semn tehnicianului de transmisie. Nici el nu înţelege. Se petrece ceva deosebit. Nimeni nu se bucură de golul lui Lereter? Zăresc câteva grupuri de spectatori care vin spre gardul de sârmă. Mingea e trimisă afară, iar cei de la U.T.A. privesc cu mâinile în şolduri…

La difuzorul hârâit al stadionului se repetă ştirea: „A murit Iosif Petschovschi”…

Simt cum mi se usucă gura. Cred că am auzit greşit, aşa încât cer verificarea ştirii. Da, e adevărat. În casa de pe strada 9 Mai, omul care a încântat mii şi mii de spectatori, sportivul care s-a dăruit cu generozitate fotbalului românesc ne părăsise în linişte, cu discreţia lui obişnuită.

Pe teren, mingea e trimisă de colo-colo. Peste un minut se mai înscrie un gol.

Nu ştiu ce s-a întâmplat apoi. La pauză, în cabine, băieţii plângeau. Au intrat pe teren cu banderole negre la mână. Când arbitrul a anunţat sfârşitul jocului, deşi învingători, n-au putut surâde. Moartea le atinsese faţa cu aripile ei de liliac.

(….)

Încet, încet, ultimele şiruri de spectatori părăsesc stadionul. Am păşit îngândurat pe gazon, încercând să caut urmele bocancilor săi. Iarba foşnea uşor şi mi se părea că aud şuieratul mingilor lovite de maestru. Cam pe aici l-am văzut odată executând un număr extraordinar; pe acolo obişnuia să intre în teren; din unghiul acesta avea puterea să lovească mingea cu multă precizie; pe lângă linia de var a careului ştia să execute, ca nimeni altul, miraculoasele sale lovituri libere.

«Cred că suntem făcuţi pentru dragoste, muncă şi joacă», îmi spusese la ultima noastră întâlnire. A iubit, a iubit cu fidelitate, cu înţelegere oamenii. A muncit cu pasiune făcându-şi din trudă un adevărat crez. În sfârşit, a considerat fotbalul o joacă, o joacă serioasă, căreia s-a dedicat, respectându-i toate regulile. Un singur adversar nu şi l-a apreciat cum trebuie: boala.

Ajuns în faţa porţii dinspre gară, m-am oprit stupefiat. Cineva aruncase o garoafă roşie peste plasa de sfoară. Rămăsese acolo, fixată ca o inimă de foc. Poate inima lui?

M-am gândit atunci la cel care nu mai era şi la cei care nu încetează să şi-l amintească… Căci nu murim decât numai atunci când ultimul om care ne-a cunoscut pleacă de pe această lume…”