vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Un român din străinătate m-a „ucis”, dar înainte m-a făcut „praf”. Sper că Seba se va întoarce în țară… el și toți ceilalți ca el…

    de Alin Olteanu | 8 noiembrie 2018, 4:02 PM | Povești despre oameni | Topic special

    2

    Uneori viața îți oferă o „experiență de o viață întreagă” într-o secundă. Iar cei mai norocoși (și bucuroși!) dintre noi se pot lăuda că nu au lăsat acest moment să treacă pe lângă ei și că, măcar un „firicel” și tot au prins ceva din el.

    Îmi place să cred că, plecat în Italia două zile,  am avut parte de o asemenea experiență de viață peste care nu poți trece deloc, peste care nu vrei să treci și care te „subjugă”. Care e atât de valoroasă și frumoasă încât să-ți vină să te gândești la ea chiar cu riscul de a nu mai adormi, obosit fiind după un zbor de avion pentru care dormi doar trei ore într-o noapte și te trezești la ora patru ca să ajungi la îmbarcare.

    Unii dintre voi o să spuneți că prea lungesc această poveste pe care aș putea spune-o din două fraze. Ei bine, nu vreau să fac asta, sentimentele care mă încearcă nu mă lasă să fac așa ceva și, pur și simplu, Seba, „fratele meu”, din povestea noastră, merită măcar o nuvelă, nu un banal articol într-un ziar regional.

    Plecăm marți seara din Timișoara,

    cu un avion Rynair care, cum spune „gura lumii” n-avea cum să nu aibă întârziere. Cică, piloții lor… dar mai bine să nu mă bag în treaba asta, povestea nu e deloc frumoasă și îți mai și dă fiori. Poate cu o altă ocazie…

    Ajungem la Bergamo cu întârziere de o oră și jumătate, cam în jurul orei zece. Pe teren străin ne-a fost puțin greu (am fost însoțit de un prieten) să „descifrăm”  – știm  doar „da”, nu ne-am făcut bine de tot temele, dar acum e târziu – care este firma la care rezervasem o mașină cu care urma să ne ducem de la Bergamo la Torino, pentru că aproape toate panourile de reclamă aveau ceva cu „Rentals” pe ele. Singura pe care n-o verificaserăm, adică să dăm numărul de rezervare și să ne spună că (în sfârșit!) „da, aici e mașina închiriată de dumneavoastră”, era una care, după numele pompos, aș fi ocolit-o aproape întotdeauna: Goldcar Italia.

    Sătui să ne tot învârtim, ne-am pus cu fundul pe geamantanele mici. Apropo, să fiți atenți, la low-cost au băgat șmecherii de la companiile aviatice alte dimensiuni la bagaje – 40x20x25 – și atât sunt de „infime” încât dacă stai pe unul, într-un aeroport, nu poți ajunge nici la ceașca de cafea pusă pe o măsuță de birt. În fine…

    Reluăm, mă șterg la ochi după ce îmi deschid datele de pe mobil (eh, Digi cam taxează la capitolul ăsta) și… mai citesc o dată: „Mulțumim că ați închiariat mașina de la Goldcar, mașina va fi pregătită să fie preluată în data de 6 ora zece (precizez: dimineața – ăsta e un amănunt important), până în data de 8 (ora zece).

    Mă ridic cu greu de pe geamantan și, împreună cu prietenul meu, sărim pe un funcționar fără să mai vedem că acesta avea client. Imediat ne „respinge” cu un gest cu mâna, vorbind în italiană, însă pricepea și un prost: „Am clientă, stați departe!”.

    Așa că așteptăm cuminți, totuși cu ochii pe ceasul al cărui ore se îndreptau cu pași repezi spre noapte. Așa e românul adevărat, nu are răbdare, doar ceilalți trebuie să aibă răbdare cu el.

    Ne vine rândul și ne pică fața instantaneu

    când ne spune italianul – dintre cei doi aflați la ghișeu, celălalt fiind „prins” într-o altă conversație – că rezervarea noastră e în „aer” (noi fiind cu o copie scoasă la „xerox”, după ea, în mână”) deoarece a expirat după șase ore, adică de la ora zece plus alte șase, la ora patru după-amiaza a expirat. Și noi nici nu eram plecați de pe aeroport din Timișoara! Parlamentăm cu itaianul, ba engleză, ba „a deto ăia de la booking.com”, ba că „hai să o rezolvăm” (noi gândind, bineînțeles, românește, în fața unui latin de-al nostru).

    Îi înjurăm pe cei de la booking.com de mai multe ori, de ce au așa corespondențe stufoase, de trebuie să citești vreo trei zile pentru un „rahat” de luat la cheie mașină într-un aeroport și dus înapoi, dar tot nu rezolvăm nimic.

    „Banii pe care i-ați dat, i-ați pierdut, să vi-i dea cei de la booking înapoi. Noi nu avem ce face” – răspunsul clasic și rece al unui latin ca noi, aflat probabil după o zi de muncă de ore multe și pline.

    Dându-ne seama că pentru a-i explica mai multe „insensibilului” de la ghișeu avem nevoie de mai multe brațe și știind că suntem normali și că nu le avem decât pe cele două (nici în engleză nu am reușit că prea erau prea mulți termeni tehnici)… ce puteam să mai facem noi, românii, mândria lumii, acolo, în mijlocului Aeroportului din Bergamo?

    O voce cunoscută ne răscolește ideile și gândurile despre ghinion

    în momentul în care ne spune, aproape vesel, în ciuda ceasurilor târzii: „De unde sunteți?”.  Deci dacă n-am iubit toți sfinții, dacă nu am zis că am câștigat fericirea la ruletă, dacă nu am gândit că a venit primavară încă o dată în 2018! Toate ni le-am spus în fracțiuni de secundă! Cuvintele acestea veneau dinspre colegul Sfinxului acela italian care ne dăduse cu două minute înainte peste nas. Ca și cum m-aș fi întors spre prima femeie pe care am iubit-o in viață – știți zâmbetul acela tâmp și nesigur, dar controlat înainte în oglindă – no așa mi-am întors ochii spre „îngerul” ăsta care gândește și vorbește pe limba mea.

    „Stați puțin să termin cu clientul și vă ajut” – ne spune prompt omul, iar noi ne așezăm pe geamantane de zici că erau ceva de genul șezutului lui Trump la Casa Albă. Și, într-adevăr, dacă se uita cineva la noi, putea să observe că arătam precum președintele american după ce plecase presa din fața lui… sau ca spectatorii ăia care cântau, alături de Mihaela Runceanu: „Fericirea are chipul tău!”

    Și ne vine rândul…

    Ne adresăm cu dumneavoastră și ne pune imediat la punct: Seba mă numesc și sunt din București. Și ne explică cum am ratat rezervarea. Ne propune – ceea ce nu a făcut și colegul său, doar ne-a „amenințat” – să luăm altă mașină, să rezolvăm cu booking-ul restituirea banilor pierduți (până în acest moment așa și e), să lăsăm garanția etc.

    Începe omul să facă actele și ne cere cardul ca să vadă de ce fonduri dispunem. I-l dăm cu încredere fiind „bazați” că avem pe el destui, fiindcă apucaserăm să citim prevederea asta. „Nu e bun!” – ne spune și… „îngerii” încep să devină și ei oameni simpli la fel ca noi. Ne uităm unii în ochii celorlalți, fără să putem  gândi ceva cum trebuie. A… aveam doar card de debit, nu ce fel „drac” de „card” mai e nevoie și pentru asta!… Și astfel ne pică din nou „îngerii” pe cap… dar nu pentru multă vreme căci, după ce ne „trage” la fiecare câte o privire atentă, fratele meu, Seba (scuză-mă, în cazul în care citești aceste rânduri, că mi-am permis sa te consider frate), ne-o troznește: „Facem altfel. Vă dau o mașină. Plătiți taxa pentru cât timp stă la voi, vă rețin de pe card o sumă de bani, facem copii după toate actele și.. vă faceți treaba. Însă, la Torino, acolo unde mergeți, vă dau o mașină pe benzină, căci cele pe motorină sunt taxate pentru că poluează (bineînțeles că prima noastră mașină închiariată de la ei era cu combustibil diesel… asta pentru românii care zic că motorina e mai ieftină… nota red.)”.

    În zece minute a încheiat tot, am primit cheia, ne-a explicat unde să lăsăm mașina când o aducem înapoi dimineața la cinci, unde să aruncăm cheia (nefiind nimeni la birouri la acea oră) și ne-a urat „drum bun”. Dacă nu întrebam cu „ce ne revanșăm” și dacă nu ni se spunea să tăcem „dracului” din gură și să ne vedem de treabă, chiar puteam crede că am avut de-a face cu un „înger”. De român. Totuși, ne-a spus să le dăm stele pe booking…ceea ce i-am promis că vom face cu prima ocazie.

    Am ajuns la cazare, undeva în superba Cetate din Bergamo (vă implor sa o vizitați!), unde „cântă”, când „cântă”, vreo cinci clopote de catedrale deodată!.. de nici măcar nu te pot supăra și dacă te trezesc.

    Ulterior ne-am făcut treaba, adică am văzut cum echipa mea de suflet, Juventus (eu fiind alături de un interist – să mă scuze și el și unul dintre finii mei că scriu cu „i” mic, dar am prins ocazia și nu o iert! ), pierde în fața lui Manchester United după un meci în care dacă era 5-0 în minutul 70 nu se supăra nimeni și… înapoi spre Bergamo. Acolo unde am dormit cât am dormit și ne-am pus în mișcare. Adică, la ora cinci la Aeroport.

    Lăsăm mașina, îl iau de urechi pe prietenul meu

    pentru că a lăsat o cutie în interior (însă neavând timp am lăsat-o așa… ca românii), mergem la sediul Goldcar în aeroportul Bergamo, aruncăm cheia pe o găurică, iar apoi pune-te nene la coadă, la low-cost, cu geamantănuțele la verificat, trecem, ni se verifică și actele… trecem și… brusc, caut să mă uit în reluare la cât de proști au fost cei de la Juve, pe you tube, cât timp aștepăm îmbarcarea… telefonul nu-i!

    Fără prea multe etape de gândire, realizez că telefonul meu a rămas în mașina închiriată, și nu trebuie să vă scotociți prea mult în memorie să vă gândiți la ce înjurături am tras și la ce mi-a trecut prin minte. Asta e, mi-am spus ulterior, timp în care, de pe telefonul prietenului, am trimis emailuri către firma de închirieri mașini ca să le spun urgent ce am pățit. Normal că la cinci dimineața nu îți răspunde nimeni și… pe tot drumul către casă, poate vă imaginați, având cardul în husa telefonului, la ce m-am tot gândit.

    Am aterizat cu bine și am „decolat” din nou

    la aproximativ 10 minute după ora 11, ora României, adică ora 10 – ora Italiei. Pe telefonul „interistului” apare un apel de la un număr din Italia. Nici nu apucăm să ne exprimăm speranțele „maybe…” și: „Ați uitat ceva în mașina de la noi!”. Am uitat, îi răspundem repede, iar el, același Seba, cu o voce (de fapt, atitudine) care și acum îmi face să mi se ridice părul pe mână spune: „Trimiteți firma, noi facem pachet și vă trimitem telefonul”.

    Vă dau cuvântul meu că atât am mai apucat să spun: „Ești un om minunat și-ți mulțumesc!”. După care… , cum spuneam, „am decolat”… sau așa m-am simțit. Îmi venea să mă urc înapoi în avion și să merg să îi spun cât e de special. Și să îi spun că el de fapt este normalitatea întruchipată pe care nu o găsim în România.

    Iar acum, după ce am scris la foc automat această poveste despre unul dintre românii pe care i-aș vrea în țară, ca un exemplu pentru toți, voi merge să dau față cu „dușmanii”. Mă refer la cei care abia așteaptă să râdă de mine pentru că m-am dus până la Torino să văd cum pierde Juventus.

    Ei bine, și poate nu veți crede ce vă spun, nu m-am dus să văd cum pierde echipa mea de suflet, ci m-am dus să-l întâlnesc pe Seba. Și să spun, cu mai puțin de o lună înainte de Centenar, că România mai are o șansă dacă Seba, și alți români asemeni lui, se întorc în țară.

    Spre fericirea mea, nu m-am mai gândit la „în cât timp chem firma să meargă după telefonul meu”, ci  doar să scriu această poveste.

    Fără comentarii, dar totuși la final

    În urmă cu vreo câțiva ani, am uitat într-un taximetru din Arad un telefon ( trebuie să fiu mai atent, am proba că mi se întâmplă o dată la câțiva ani). Deși am sunat la firmă, telefonul acela nu l-am mai găsit niciodată.

    Și tot în final: Seba nu a făcut decât să-și facă (scuzați repetiția!) treaba bine acolo unde muncește. Sper să cunosc mulți alții la fel. Pot fi și trebuie să fie modele pentru oricine. Eu, începând de marți, o să las deoparte obsesia mea cu numele pompoase care nu conving. Pe mine m-a convins românul meu pentru ei… și sunt mulți ca Seba în toată lumea.

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. alta lume,alta mentalitate,am uitat aparatul foto in tren ,in praga,am ajuns la hotel am trimis mail la caile ferate cehe,intre timp receptionerul hotelului a sunat si el iar cand a ajuns trenul la ultima statie (apox dupa 1 ora)am fost anuntati ca s-a gasit aparatul,noi plecand a 2 zi spre casa cei de la hotel s-au oferit sa ni-l trimit cu posta in arad.si totul foarte normal si firesc

      +5 voturi
      +1
      -1
    2. Foarte multa lume pleaca din Romania nu pentru ca nu are ce pune pe masa ci din cauza mizerabililor de oameni. Nesimtirea si jegosenia conationalilor a devenit ceva normal ca mod de viata. Daca esti corect esti privit ca un ciudat si esti luat in ras. Adica esti considerat fraier.

      0 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru cititor

    3 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.