Textul de mai jos nu aparține unui jurnalist Special Arad, redacția nepropunându-și o „experiență” și documentare de genul celor trăite de tânărul arădean Andrei Mihai Kreszan. Însă, chiar și pentru noi, scrisoarea acestuia, sub forma unui articol de ziar, despre vizita în zona Cernobîl, a fost interesantă și satisface, cât de cât, curiozitatea unora dintre noi. Din aceste motive am ales să publicăm textul și fotografiile primite.

Împreună cu un prieten din Germania, Alexander Betzmann, am decis ca după sesiunea de la facultate să mergem într-o scurtă excursie în Kiev, respectiv Prîpiat… vă dați seama… pentru a avea parte de o experiență unică, postapocaliptică. Principala întrebare a celor care au aflat unde am fost plecat, după revenirea mea, a fost cum se poate ajunge în acele locuri și cum este viața la 33 ani de la accidentul nuclear care a îngrozit o lume întreagă. Așadar…

Sosirea…

Mai întâi trebuie să mergi la Kiev. Fiind din Arad, am ales, vara trecută, o cursă din Budapesta către Kiev, dus-întors. Înscrierea pentru vizitarea Cernobîlului se face cu câteva săptămâni înainte, pentru ca vizita ta în zona Prypiat să fie programată. Tariful (întreaga excursie costă aproximativ 1800 de lei) include ghid turistic în limba engleză, transportul din Kiev spre Prîpiat, acces pentru zona de excludere și prânzul (în cantina fostei centrale nucleare J).

Din ce am aflat de la oamenii din zonă, în cursul unei zile, pot fi chiar și 1000 persoane în zona de excludere, majoritatea dintre ei fiind americani, nemți sau englezi, turismul fiind în creștere mai ales după lansarea mini-seriei „Chernobyl” de către HBO.

Excursia include vizita în apropierea reactorului nr.4.

Un oraș plin de viață la un moment dat este, așa cum mulți știu, încremenit. Doar vegetația „trăiește” în zonă. An după an, frunzele căzute formează un strat ce devine pământ, acoperă asfaltul sau betonul. Culmea, sunt mulți copaci, chiar pomi fructiferi, însă fructele nu pot fi mâncate pentru că radiația, așa cum se știe, intră cu 1 cm în pământ în fiecare an, iar acum a ajuns – din ce ne-a spus ghidul- la peste 30 adâncime, afectând astfel structura moleculară a vegetației.

În orașul abandonat în anul 1986, la scurt timp după accidentul nuclear, se poate vizita clădirea Comitetului Executiv, acolo unde a fost creat primul centru de urgență, hotelul Polissya și casa de cultură Energetik (aflate în centrul orașului), piscina orașului -care a fost folosită până în anul 1998 de către lichidatorii rămași în zonă- , stadionul și parcul de distracții, care din păcate nu a mai avut parte de inaugurare.

Pe lângă Pripyat, turul în zonă mai cuprinde opriri în satele părăsite din preajmă, celebra grădiniță din satul Kopaci și radarul Duga.

Pericolul…

În timpul unei vizite de o zi în zona de excludere, nivelul de radiație primit este aproximativ egal cu doza de radiație primită în timpul unui zbor transatlantic, adică de aproximativ 100 de ori mai puțin decât doza de radiație primită la efectuarea unei radiografii pulmonare.

Ca măsură de protecție, turiștii sunt informați că nu au voie să atingă obiectele sau vegetația, ori să se așeze undeva (este un act semnat de toți participanții la tur).

Tot ca măsură de protecție, la plecare, cu ajutorul unui scanner, se măsoară nivelul de radiații al tuturor celor prezenți la acest tur. Daca alarma se declanșează, persoană în cauză va putea să părăsească zona de excludere abia după ce praful radioactiv va fi în întregime curățat. Din fericirie, când am fost noi nu s-a declanșat alarma.

Plecarea…

Platoul central al orașului, piața mare, îți dă o senzație de întoarcere în timp, clădirile sunt, în majoritatea lor, cu geamurile sparte. Practic, niște ruine. Vizitezi din mers locurile ce altădată erau pline de viață, mergi pe cărări ce odată erau strazi asfaltate și încerci să te ferești de atingerea crengilor copacilor.

Din tot ce am vazut, m-au impresionat și înfiorat lucrurile copiilor abandonate în urmă cu 32 de ani. Încă „trăiesc”, fiind în aceleași locuri în care au fost lăsate.

Cea mai interesantă senzație este atunci când întunericul se lasă peste întreaga zonă. O liniște cumplită și totală te „inundă”, umbrele blocurilor sovietice devenind amenințătoare. Soarele nu te mai încălzește, iar anumite zgomote produse de lucruri ce cad pe asfalt te fac să îți dorești să „evadezi” cât mai repede de acolo și să lași în urmă așa-zisa lume din Prypiat, un oraș care la un moment dat avea 50.000 locuitori.

Sincer, nu știu dacă să vă spun să mergeți acolo, însă pentru mine a fost o experiență pe care nu o voi regreta niciodată.

Andrei Mihai Kreszan