vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    InclusivSpitalul Județean Arad – de la agonie la extaz. Cum poți ajunge în toaleta realității crude – Reportaj de după atele și ghips

    de Mihai Todoca | 27 noiembrie 2017, 9:04 AM | Recomandările editorilor | Reportaj

    5

    „Ce să faci să nu ajungi la Spitalul Județean?”. E o întrebare retorică, dar o să încerc să răspund, de fapt am toate datele să răspund. În primul rând… să nu îți rupi piciorul! Cam asta ar fi prima condiție, iar a doua: să încerci să prinzi toate mingile la baschet, deși corpul tău te-a atenționat de mai multe ori să o lași mai moale, iar ulterior s-a decis să îți dea o lecție: „Nu vrei să mă asculți? Na, atunci ia de aici! Și trosc!”. Un zgomot puternic, ca și cum ar fi bătut cineva din palme, iar eu aveam un genunchi în plus la piciorul drept. Senzația este de necomparat, iar imaginea încă mi se derulează în cap. Durere, adrenalină pompată la maxim, strigăte și apelul la 112.

    Sunt conștient de multele lucruri în neregulă prezente la SAJ și Spitalul Județean, dar vă rog să aveți în minte că ceea ce vă voi povesti este din experiență personală. Recunosc din start că eram îngrozit de faptul că voi ajunge la Județean. Pe lângă că am mai avut acolo o experiență, nu tocmai bună, cu mulți ani în urmă, au început să mi se deruleze o grămadă de statusuri și comentarii de pe facebook ale diverselor persoane care nu prea lăudau spitalul. Dar, nu aveam ce face oricum. Decât să sper că totul va fi bine. Atât.

    Echipajul cu „liru-liru” și filmul din spital

    Eram întins pe jos, piciorul mi-l susținea Cristi (sănătate, boss! Ai rezistat eroic!), în timp ce Andrei, Luca și restul îmi pregăteau geanta. Mi s-a părut o veșnicie până a ajuns ambulanța, dar din ce mi-au zis băieții, a venit destul de repede. Din lipsă de ocupație, eu doar îmi repetam în gând: „Doar acum doare, nu te gândi la durere, sunt doar semnale nervoase care se transmit către creier. Haide, nu mai doare, peste o lună nu mai simți nimic. Te întorci la baschet. Nu te doare, nu te doare, nu te doare”. Au venit și ambulanțierii, niște oameni extraordinari. Au vorbit cu mine, m-au liniștit, mi-au explicat tot ceea ce făceau și ce urma să mai facă. Voce blândă și un comportament empatic. M-au dus la ambulanța parcată în interiorul Liceului Pedagogic, mi-au făcut o injecție cu un calmant și dă-i drumul la liru-liru. Ambulanțierul m-a atenționat că, din păcate, voi simți fiecare pietricică peste care va trece mașina. Le-am simțit. Pe fiecare. Dar să vedeți gropile. Le-am înjurat pe fiecare în parte, iar cineva de la primărie cred că sughița mai tare decât atunci când s-a dus la Ghilea și era „pălit”. Mi-am sunat șeful să-i spun că nu voi putea servi patria, apoi fratele, ca să știe cineva din familie de mine, iar ultimul apel a fost către iubi… care nu prea m-a crezut. Credea că glumesc…

    Am ajuns la spital. Eu eram întins pe targa aia și mă bronzam la neoanele de pe tavan. M-au băgat într-un salon mai mic imediat. A venit și domnul doctor. Bineînțeles, prima întrebare a fost: „Ce s-a întâmplat?”. I-am explicat ce s-a întâmplat pe scurt. Nu avea sens să îi spun că erau mai mulți scout-eri din NBA care veniseră înainte cu o zi în Arad, pentru a găsi baschetbaliști liberi de contract. Sau că echipa noastră conducea lejer, reușind să întoarcă ultimul meci.

    Eh, a pus un pic mâna pe picior, s-a uitat la el, s-a uitat la mine, ne-am uitat unul la altul, apoi amândoi la picior, iar piciorul, supărat, la noi. „Să facem un film. Să nu fie mai rău”. În gândul meu, mi-am spus că facem orice îi dorește inimioara dânsului: filme, spoturi publicitare, flyere. Până și trailer la film eram pregătit să fac, doar să nu mă mai doară și „să nu fie mai RĂU”. Tonul și comportamentul domnului doctor m-a făcut să mă simt în siguranță, că sunt pe mâini bune, deși eram foarte speriat de gândul timpului pe care îl voi petrece pe banca de rezerve și de durerile care, eram convins, vor veni.

    „Doamne, mulțam”, iar îngerul meu păzitor își cere transferul

    A venit un asistent, super de treabă, zâmbăreț, care a vrut să îmi facă un EKG. Dat fiind faptul că tremuram ca răciturile bunicii i-a fost puțin dificil. „Haide, încearcă să stai puțin liniștit. Încearcă să nu mai tremuri puțin. Numai să facem ăsta, bine? Nu te speria, ești doar în stare de șoc, așa răspunde organismul la o traumă”.

    Am reușit să mă liniștesc. Spun „am”, dar mă refer la plural. El, împreună cu mine, am reușit să îmi opresc trupul din a-mi tremura din toate balamalele. Unde mai pui că acum aveam o articulație în plus. Am plecat apoi împreună, voioși, să mi se facă un film. Apropo, la spital, când mergi la film nu au nachos… doar popcorn… deci nașpa. M-am întins pe patul acela, s-a auzit un zgomot și gata filmul. Ne-am întors înapoi în salon și am fost anunțat că „nu e mai rău”, e doar fractură de tibie și peroneu și vedem când facem operația.

    „Bun”, mi-am zis. „Deci am scăpat”. Am tras un mulțam din inimă la doamne-doamne, El mi-a zis „no problemo” și mi-a mai spus că îngerul meu păzitor și-a cerut transferul că numai prostii fac, că din cauza mea a ajuns alcoolic, că are numai probleme cu nevasta etc. În concluzie, a spus că „Gata, nu mai rezist! Dă-mi altul că ăsta o să ma bage la psihiatrie!”.

    Nu știu cum s-or fi rezolvat problemele, dar aveam și eu una. Nu aveam nimic la mine. Încărcător, nu. O carte, nu. Laptop, nu. Aveam echipamentul de baschet care era pe mine și hainele de schimb într-o geantă. Atât. Seara a ajuns Andrei de mi-a adus niște cărți despre Al Doilea Război Mondial. (să fii iubit!)

    Și acum, după ce am făcut puțin haz de necaz, să trecem la lucrurile deranjante. La lucrurile care nu se observă noaptea, care nu se văd de afară.

    Gluma e glumă, dar să ne trezim la realitate…

    M-am trezit într-un salon, relativ curat, cu mai mulți bărbați. Fiecare pat era diferit. Unul avea telecomandă care ridica salteaua, unul avea un levier într-o parte pentru asta. Unul avea un triunghi care era agățat deasupra patului, pentru ca pacientul să se poată ridica în poziția șezut, altul nu avea deloc. Unul avea pături, unul nu. (În noaptea în care am fost internat eu, am primit de la un pacient din salonul meu două pături. Pe patul meu nu era nici una). Apoi a venit domnul doctor care, cu același ton liniștitor, m-a informat că mă vor opera. A venit și doamna anestezistă să se asigure că nu sunt alergic la una sau la alta și totul era în regulă. Au plecat, iar eu în scurt timp trebuia să mă pregătesc. Apoi am văzut ceva… de fapt mi-am readus aminte un lucru din seara precedentă. O infirmieră a venit să îmi aducă o ploscă și îmi spună ce buton trebuie să apăs dacă am nevoie de ceva, mi-a dat un calmant și gata, am luat somn. Doar a doua zi dimineața am observat unde era pusă plosca și cum. Aceasta era legată cu pansament și agățată de dulapul acela pe care îl au toți la paturi în saloane.

    România secolului 21… infirmierele trebuie să fie creative. Trebuie să apeleze la tot felul de „șmecherii” care să ușureze atât suferința pacientului cât și munca lor. Să nu mă înțelegeți greșit, salut inițiativa lor. A existat o problemă, iar ele au rezolvat-o așa cum au știut, soluția găsită de ele fiind una ingenioasă cu rezultate pozitive. Dar parcă nu asta e treaba lor, nu? Sunt oameni plătiți pentru a indentifica diverse probleme, cum ar fi folosirea pansamentului la crearea unor agățători pentru ploștile pacienților. Sau e doar impresia mea?

    Într-una din zile, un pacient urma să fie externat. Familia lui neavând posibilitatea de a-l transporta acasă cu mașina, o ambulanță urma să îl ducă acasă, undeva într-o localitate din județ. A trebuit să aștepte ore bune pentru aceasta. Nu au existat ambulanțe libere.

    O altă improvizație pe care ulterior am preluat-o și eu a fost una găsită de asistentul care zâmbea. Cu sinceritate vă spun că nu mai rețin unde trebuia să mergem (zilele îmi sunt puțin în ceață, deoarece dormeam foarte mult, plus că luam și calmante), iar căruciorul în care am fost pus nu avea o funcție pentru a-mi susține piciorul întins. Piciorul trebuia să stea în poziția aceea, nicidecum îndoit din cauza operației. Ce soluție s-a găsit? Tăblia de la capătul patului. Aceasta a fost pusă sub mine, o perină peste, iar piciorul meu a putut sta așa cum trebuia. Cred că ar mai fi exemple de tot felul de improvizații de felul acesta la care ați fost martori.

    „Nu vreau sancțiuni! Vreau să se rezolve odată, pentru Dumnezeu!”

    După câteva zile, am dorit să mă duc la toaletă… Așa că m-am pregătit sufletește, dorindu-mi din toată inima să arate… ca o toaletă de spital. Nu a fost așa. Deloc! Doar pentru că unii cititori s-ar putea să fie la masă, mă oprește să nu o descriu, dar vă spun că nu este normal să arate așa cum arată. A fost… o experiență, ca să-i spunem așa, pe care nu doresc să o mai repet…

    Cel mai normal ar fi ca sistemul medical din România să fie așa cum îi este și numele: un sistem. Adică, conform dex: SISTÉM, sisteme, s. n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.

    Așa că am și eu o întrebare legată de acest sistem. Deoarece numai asta aud: sistemul medical în sus, sistemul medical în jos. Care este scopul urmărit, domnilor? Deoarece momentan nu se poate vorbi despre un sistem în adevăratul sens al cuvântului.

    Oameni, ca noi toți, lucrează în spitalele românești fără ca acestea să fie dotate în mod responsabil de către un guvern. Un guvern care este ocupat de a născoci „vinovați de minut”, pe care îi mută apoi în alte locuri (vezi cazul Colectiv, respectiv al ministrului Sănătății de atunci, Nicolae Băniciou, care a declarat la momentul producerii tragediei: „nu avem nevoie de nimeni, ne descurcăm foarte bine”, ca mai apoi să spună: „nu am spus nici un moment că nu avem nevoie de ajutor”. A fost demis, ca și întregul Guvern Ponta. Și de rezolvat? Nimic. Șeful ADNPC, Marius Dunca, a fost demis, iar apoi a ajuns ministrul Tineretului și Sportului. Exemple mai sunt, rezolvări nu).

    Doresc să subliniez faptul că aici nu arunc anumite „săgeți” către Cosiliul Județean, în subordinea în care se află Spitalul Județean, sau a mangerului de acolo, deoarece anumite investiții se fac, însă e ca și cum ar trata o infecție purulentă  cu un șervețel umed. Un spital județean trebuie să aibă parte de modernizări, nu de „petice”, iar serviciul de ambulanțe, credeți sau nu, are nevoie de AMBULANȚE! Să explic. Recent, personalul angajat al Serviciului de Ambulanță Județean a organizat un protest. Motivul? Parcul auto care este aproape inexistent în corelare cu nevoile și solicitările pe plan județean. Pe scurt, nu sunt destule ambulanțe, iar acelea pe care le mai au, se strică des sau sunt depășite din punct de vedere al tehnologiei medicale.

    Ei pot să își facă treaba. Guvernul încă învață cum să guverneze

    În încheiere, țin să mulțumesc medicilor, asistentelor și echipajului de pe ambulanță. Ei și-au făcut treaba. Eu doar mi-am rupt un picior, nu putem spune că a fost ceva serios chiar dacă a fost nevoie de o operație. Dar ceea ce trebuie schimbat (mai bine zis creat) și semnalat că este o problemă, este sistemul medical. Însă cui să o facem?

    Așteptăm o nouă tragedie națională ca să se mai schimbe ceva? Ca să poți merge, iertați-mi exprimarea, la budă în spital și să nu ți se întoarcă stomacul pe dos?

    P.S. – Operația a decurs foarte bine.

    P.S. 2 – Experiența dumneavoastră în spitalele românești poate varia de la caz la caz.

    P.S. 3 – În final, o piesă care aparține trupei care acum nu mai există, Vama Veche. Melodia este „Hotel Cișmigiu”, iar printre versuri se regăsește una dintre ideile exprimate în articol: „Vreau budă normală și un duș cât de cât. Americanii-s de vină…”. Continuarea o știu cunoscătorii 😉   Audiție plăcută!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Lasa un raspuns pentru Vasile Gherla

    9 + 0 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.