Și eu am trăit Revoluția!!! (II)
Mă dezamăgește faptul că nu mai „trăim” Revoluția, la fiecare sfârșit de decembrie, că nici măcar n-o mai comemorăm (cu excepția celor care au pierdut pe cineva drag), ci mai mult o bifăm. Avem, mare parte dintre noi, reacții reflexe, clișee, când e vorba de Revoluție. Vorbim la fel despre Revoluție ca și de Marea Unire sau de Bătălia de la Podul Înalt, cu o detașare vecină cu nepăsarea. Or, eu nu pot să fiu nepăsător cu o filă de istorie pe care am trăit-o și care m-a marcat ireversibil. Dar să revină la povestirea mea:
…Şi a venit 21! O dimineaţă obişnuită, de aşteptare. Nu ştiam ce aştept, dar ştiam că trebuia să vină. Şi, colo pe la ora două a după-amiezii, apare prietenul meu, Tony, şi-mi spune, ca Horia pe vremuri: „No, hai!”. Şi duşi am fost. Ieşiseră (şi) arădenii în stradă. Nu știu pe unde ne-am învârtit, cum ne-am agitat, dar la un moment dat venise seara. Piața vuia de lume, vedeam ici-colo, fețe cunoscute. Nimănui nu-i părea să-i fie frică. Un vecin – fratele lui Tony – și-a scris mesajul pe un cearșaf, pe care l-a pus pe umeri și a venit cu un felinar. Peste tot, oameni simpli, sinceri, entuziaști. Nu procesam ca lumea evenimentele, mi se părea că puhoiul de oameni era undeva între o manifestarea de 1 Mai, la spartul târgului, când toți fugeau după mici și bere, și finalul unui meci de fotbal, când lumea ieșea de la stadion. O dezorganizare aparentă, dar care avea un scop exact: crearea unui zid viu în fața Primăriei.
Nici nu știu cum a trecut prima noapte, când ne-am retras pe la casele noastre (vorba vine, am dormit parcă pe la niște colege de la dansuri), dar ne-am trezit cu același gând: înapoi în Piața Sfatului. Pe drum, ne intersectam cu oameni cuprinși de frică. Veneau primele informații clare de la Timișoara. Un domn cu mustață ne-a dojenit: „Copii, nu mergeți în Centru. La Timișoara e masacru! Masacru!” A repetat cuvântul „masacru” cu o asemenea grimasă încât pentru prima data mi s-a făcut frică. O frică de neînțeles pentru că, ciudat, nu simțeam un pericol, ci o apăsare. Ca un fel de angoasă sau, în limbajul de acum, un pui de atac de panică. Dar mi-a trecut și am ajuns din nou în piață…
Acolo, pe 22, am asistat la primele scene de revoluție adevărată, nonșalant atunci, plin de amintiri acum, deslușind în timp marea mascaradă cu care am fost încercați. Țin minte că pe la ora 3 s-a stârnit o rumoare: apa e otrăvită. Citesc în unele descrieri că informația a venit de la balconul Primăriei. Eu îmi amintesc că prima data a strigat cineva de la o fereastră a Băncii Naționale. Cam tot de acolo a început să se tragă. De când cu panica create de anunțul cu apa otrăvită, mulțimea a început să se subțieze. Telefonul fix era un lux și mulți s-au grăbit acasă, la cei dragi, să-i protejeze. Manipulare crasă, un fake news model, fără FB sau televiziuni aservite.
Am rămas, spre seară, o mână de oameni. O mână mai largă, undeva peste 1000 de oameni, în special pe lateralele Primăriei. Eu m-am adăpostit undeva lângă palatal Cenad. Acolo am stat până pe la două, asistând la un schimb (!?!) de focuri între Armată și… dracu’ știe cine! Acolo l-am văzut pe un soldat, ascuns după un stâlp, care tot spunea către… noi, către colegi, către superiorii lui: îl văd, îl văd. Era o noapte chioară, luminată parțial de becurile plăpânde ale iluminatului public și de trasoarele ce brăzdau în sus și în jos. Vedea pe naiba. Avea ochelari cu dioptrii așa de mari că abia vedea la doi metri. Cine știe în locul cui făcea armata. Atunci, în acea noapte ciudată, am inventat, prin dislexia mea în exprimare, un termen nou, din cauza fricii: glouă cu ploanțe. Acolo am strigat sărind printer primii în sus: Nu ne este frică! Tot acolo mă prăbușeam tot printre primii, la câte o rafală de arme, trăgând alți oameni peste mine! Am stat atât de mult de frică. Frica de a nu ieși din mulțime și de a fi o țintă singură și sigură.
Atunci am simțit că m-am maturizat, că m-am născut a doua oară și că, din acel moment, nimic nu va mai fi la fel.
Vine și momentul III, dar deocamdată vă spun un frumos La Mulți Ani! Și să nu uităm că suntem cee ace suntem și unde suntem pentru că unii am decis că „Așa nu se mai poate!”
Citește și prima parte AICI.
Comentariile portalului
Daca in loc de conducta de gaz era una de 220v sau 380 sigur muncitorul respectiv nu mai vedea Moldova !
Total nefericita interventia celor din USR in acest caz! Sper din suflet sa nu fie aceasta pozitia lor privind planurile de viitor ale orasului! Astfel de decizii sunt descurajante pentru (...)
Renovare facute ca la toate polițiile, de mântuială!