Salam Aleikum, clișeul turistic al anului: Egipt – o sărăcie pitorească, în care totul are un „good price, just for you!”

    Cine s-ar fi gândit că visul meu de când eram mică se va împlini tocmai atunci când a devenit un clișeu absolut? Egipt. Misterioasa civilizație antică, atât de îndepărtată și de inaccesibilă financiar, a ajuns în anul 2021 destinația tuturor românilor. Puținele restricții în contextul pandemiei pe care le are această țară – a cărui principal venit e turismul – a făcut ca prețurile să scadă simțitor, mai mult decât la jumătate, și să determine pe toată lumea să o aleagă categoric ca destinația anului. Fără carantină, fără restricții, plajă, soare, tot ce vrei.

    Doar că Egiptul e mult mai mult decât atât! Îmi amintesc că am fost avertizați înainte să plecăm, eu și Tom, că multă lume a revenit dezamăgită. E foarte important, încă de la început, să stabilim un lucru: dacă pleci în Egipt cu așteptări europene, o să ai o experiență dezamăgitoare. Dacă pleci însă cu mintea deschisă și cu dorința de a găsi ceva complet diferit de lumea cu care ești familiarizat, dacă îți place să descoperi moduri complet diferite de trai și ai setea pentru culturi străine ție, atunci Egiptul te va seduce, fără doar și poate.

    Mirajul resorturilor versus lumea reală

    Mi-au rămas întipărite în minte vorbele unui egiptean care ne-a fost unul dintre ghizi: „Mare și resorturi au multe țări, dar cultura asta doar Egiptul o are”. E foarte adevărat. Trebuie să înțelegem că ceea ce vedem în luxoasele resorturi e o fantezie. Egiptul nu e acolo. Maxim, să zicem, 2% dintre egipteni poate că trăiesc în asemenea condiții. Resorturile sunt pentru cei care nu caută ceva unic, specific locului, care vor doar să se simtă ca niște împărați timp de o săptămână, iar acele locuri chiar înfăptuiesc aceste „iluzii”. Acolo, ești un zeu. Toți îți sunt la dispoziție ca să te simți buricul pământului, mai ales dacă le arunci câte un gologan, ca o deitate cumsecade care ești. Dar dacă îți petreci toată vacanța într-un astfel de loc, cred că e cam deplasat să zici „am văzut Egiptul”. Iar dacă ești în categoria de oameni care vor doar asta și cumva, din ceva întâmplare, te-ai înscris, în necunoștință de cauză, într-o excursie opțională către Luxor sau Cairo, vei fi cel mai probabil într-o stare de șoc și vei povesti acasă cât de nasol e pe acolo. Dacă însă ești ca noi și cauți o experiență autentică, excursiile amintite sunt exact ce ai nevoie!

    Cumva e ironic și mare păcat că ajungi să înțelegi chiar de la aterizare că această țară care clocotește de istorie îți dă cu tifla din start, chiar când trebuie să completezi formularul pentru viză (pe care o achiți acolo). Scopul vizitei – printre altele: turism sau cultură, separat. Adică una sau alta. De parcă atunci când te gândești la Egipt, ai putea să le separi!

    Totuși, unii aleg doar să stea în aceste resorturi pentru a avea o vacanță pe cinste, însă noi, care nu suntem obișnuiți cu „all inclusive”, nu prea avem cu ce compara ca să vă spunem dacă serviciile oferite au fost mai bune sau mai proaste decât în alte țări. De regulă, până acum am mers în locuri doar cu mic dejun inclus și am preferat să explorăm noi împrejurimile, tavernele etc. Aici însă, nu ai de ales: te bagi direct la tot tacâmul. Cred că pot înțelege și plăcerea asta de a sta la un resort, să mănânci și să bei cât vrei, să ai totul acolo, tot felul de distracții și servicii… însă, repet, nu e ceva real. E doar un paradis fabricat. Mereu am dorit să descopăr cum trăiesc oamenii în țările pe care le vizitez. Asta am făcut-o din plin atât în drum spre Luxor, unde am trecut prin nenumărate sătucuri cu oameni care încă călăresc măgari și copii care au cel mai bun prieten un puiuț de capră, cât și în Cairo, unde totul pare ca după bombardamente, un perpetuum șantier cu clădiri demolate și altele în construcție, înconjurate de gunoaie cât vezi cu ochii. Însă e fascinant să vezi și asta. Există frumusețe și în urât, doar și Arghezi vorbea despre asta, nu-i așa? Iar în tot acel urât, ce e mai frapant e că oamenii au încă umor. Toți oamenii cu care am intrat în vorbă au avut un lucru în comun: o plăcere de a fi puși pe șotii, de a glumi, de a fi ironici, de a te face să zâmbești.

    „I love Romania”

    Partea de mai sus aparține Ralucăi. Pentru mine, vacanța a început „amuzant” încă din aeroportul din Timișoara. Ghiozdanul meu cu Yoda, care duhnea a vacanțe ratate în anul pandemiei, 2020, este dubios peste măsură, pare-se, deoarece a fost nevoie de luarea unor mostre de către divizia narcotică. La întoarcere ni s-a înghețat zâmbetul din nou, în aeroportul egiptean, după ce am fost poftiți la margine și un domn mai creol și-a pus tacticos mănușile de cauciuc. Din fericire, am scăpat încă o dată doar cu mostre de îmbâcseală luate din ghiozdan, care nu au arătat nimic nepotrivit, la urma urmei.

    Cum spunea și Raluca, egiptenii au umor. Un umor care fraierește rapid românul pregătit să fie ba foarte politicos, ba setat pe ceartă. Ori plin de ifose, precum un „Zeu de București”, care era cu ochii-n patru ca nu cumva să fie răpit de teroriști și presupunea că e privit în zonele rurale, datorită vestimentației sale de fițe, ca un zeu. Poate tocmai din cauza celor ca el, unul dintre ghizi a simțit nevoia în moscheea din Hurghada să ne explice că acolo ei nu învață să explodeze în mulțime, așa cum lasă de înțeles filmele americane, ci învață valori morale, importanța igienei și respectul față de ceilalți. Revenind însă la umorul mai lejer și nu cel izvorât din prostie, de exemplu în restaurantul hotelului, tânărul care servea cafeaua (din cauza pandemiei, nimic nu era cu autoservire, ci cu stat la coadă) m-a informat că nu mai au cafea, ci doar cocaină. Un alt angajat al hotelului ne-a întrebat de unde suntem, doar ca să ne „servească” ironic cu „Ah! Budapest!”, știind că ori ne va enerva, ori ne va face să râdem. Toți egiptenii iubesc România, dacă e să ne luăm după amabilitățile lor și după talentul lor de a te face să te simți special, însă chestia e că în acest an chiar au motive să ne iubească țara. Cel puțin în Hurghada, unde am fost noi cazați, hotelurile au fost efectiv asaltate de români, pe locul doi ca turiști fiind arabi de-ai lor, egipteni din alte zone ale țării (astăzi, Egiptul este în proporție de 90% o țară arabică), ori ruși.

    Am avea multe de învățat de la egipteni când vine vorba de turism, respectiv de ospitalitate. Dincolo de zâmbete la orice pas, de pildă, nu la orice hotel din alte țări vine managerul în persoană să te întrebe dacă totul este în regulă, dacă serviciile oferite sunt la nivelul așteptărilor.

    Am avut plăcerea de a întâlni și doi ghizi egipteni care vorbeau aproape perfect limba română, limbă pe care au reușit să o învețe doar în cca. un an și jumătate. Româna nu e o limbă grea, cu adevărat imposibilă e maghiara, „aceea nu e o limbă”, după cum ne-a mărturisit unul dintre acești ghizi. Primul dintre ei, care ne-a făcut turul extrem de informativ și interesant în Luxor (fosta Teba), Karnak, Templul lui Hatșepsut și Valea Regilor, a fost și el pus pe farse și chiar a reușit să fraierească câțiva turiști nepregătiți (ca să nu spun inculți), „iluminând” auditoriul că regina Nefertari (1300–1250 î.Hr.) nu a fost egipteancă, ci… româncă din Cluj. De fapt, era din Nubia, poporul antic din partea de sud a Nilului, cu care egiptenii din vremea faraonilor aveau cele mai multe de împărțit, de la negoț la războaie. Ghidul în cauză, Michael, este de altfel nepotul profesorului Dr. Abdel Halim Nour El-Din, care a făcut parte din echipa de arheologi conduși de polonezul Prof. Kazimierz Michałowski, cel care a documentat și recondiționat Templul faraonului-femeie Hatșepsut (domnie: 1479–1458 î.Hr.). Michael al nostru este egiptolog, o ramură a arheologiei devenită o disciplină oficială în anul 1822, odată cu Jean-François Champollion, cel care a descifrat sistemul hieroglific egiptean cu ajutorul Pietrei din Rosetta (aflată astăzi nu în Muzeul din Cairo, ci în Brittish Museum din Londra). Evident, multe vestigii din Egiptul Antic se găsesc răsfirate în lume, în principal în Luvru din Paris și la Londra, dar sunt multe de văzut și în Muzeul Egiptean din Cairo. Mă refer la cel vechi, deoarece în curând (poate chiar în acest an), se va deschide și noul muzeu, Grand Egiptean Museum, care va deveni cel mai mare muzeu arheologic din lume și care va avea un pasaj direct spre platoul piramidelor din Giza, clădirile care „tăiau” calea fiind deja rase de pe fața pământului.

    Tot Cairo e un imens șantier și un ghetou metropolitan

    Doar ca să ne facem o idee, populația metropolitană a capitalei Cairo este de 21,323,000 de locuitori, mai mare decât întreaga populație a României (19,41 milioane, în 2019). În jur de 1 miliard de oameni vin anual în Cairo, nu neapărat să se stabilească aici, ci în interes de serviciu, ori pentru studii și turism, însă metropola crește, în orice caz, vertiginos, în prezent fiind construită de la zero o nouă anexă a orașului, denumită Noul Cairo, acoperind 30,000 de hectare, o zonă ultramodernă, cu tehnologie inteligentă, în care se va muta toată administrația centrală a țării și care va fi noul centru de business și de „highlife”. Din acest motiv, se lucrează în întregul oraș (și pe bune, nu ca la noi), casele și blocurile vechi sunt dărâmate, amărâții din centru sunt relocați forțat mai la margine, în „ANL”-uri, în primul rând pentru a lărgi drumurile suspendate principale, dar și pentru a face loc pentru pasajul mai sus amintit, spre Giza. Ori pentru a mai da o față nouă orașului, pentru a mai elimina din alura de lumea a treia cu miros de tobă de eșapament.

    De altfel, toate orașele mari din Egipt capătă în ultimul timp un oraș nou lângă vechiul oraș. E un fel de urbanizare forțată, dar și o decongestionare necesară, deoarece orașele egiptene – și în special Cairo – sunt catastrofale din punct de vedere urbanistic și rutier, fără pic de simț estetic sau practic.

    O grămadă de blocuri dărăpănate, înconjurate de mizerie, mormane de moloz și gunoi în care mișună oameni săraci lipiți pământului, apoi o moschee, apoi din nou sărăcie, apoi câte două clădiri cât de cât mai impozante (eventual un fost sediu de Minister), lângă care iarăși blocuri mizere – asta e Cairo. Multe clădiri etajate (nu numai în capitală) sunt neterminate, „la roșu”, pentru că fiecare etaj nou construit aparține noii generații de familii, începând cu bunici la parter, continuând cu copii și nepoții lor la câte un etaj, după căsătorie.

    Mega-investiția națională de a dubla orașele mari este, de altfel, principalul proiect de mandat al președintelui actual, Abdel Fattah al-Sisi, încă destul de popular, cu toate că dă deja și el semne de totalitarism, după șapte ani de mandat, fiind comparat din ce în ce mai mult cu Putin, ori cu cel mai longeviv președinte al Egiptului (aproape 30 de ani), Hosni Mubarak. Inițial, după Revoluția Egipteană din 2011, era vorba că președinții au voie doar două mandate de câte patru ani, însă al-Sisi a modificat asta în mandate de câte șase ani, iar ulterior, legea s-a modificat din nou, astfel încât după două mandate și o pauză, un fost președinte să poată reveni în fotoliul prezidențial pentru încă două mandate.

    O altă diferență față de România ar fi diaspora. Din discuțiile cu un ghid am aflat că egiptenii au aceeași problemă ca și noi în ceea ce privește plecarea masivă din țară a tinerilor și a profesioniștilor în varii domenii, doar că la ei, de regulă, aceștia revin în țara natală după ce au „tras tare” în jur de cinci ani, investind în afaceri, ori într-o locuință proprie, nou-nouță.

    Traficul e de o boemie orientală dezastruoasă, regulile de circulație fiind o glumă, orice pieton trece drumul oriunde dorește (mai puțin pe autostradă), iar șoferii fac depășiri pe unde apucă, atât în oraș, cât și pe drumurile naționale sau în sate, ba în stânga, ba în dreapta, uneori chiar în mijloc, dacă la stânga încape o căruță trasă de un măgar, iar pe dreapta o altă mașină, pe lângă care poate mai are loc și un motociclist sau un călător mai puțin grăbit pe o cămilă.

    Domină legea străzii pe drumurile egiptene, dar există, totuși, un „cod rutier” neoficial printre șoferi: un claxon scurt înseamnă „Băi! Era să te calc”, un claxon puțin mai lung „Fă-mi loc, căci chiar mă grăbesc”, iar două claxoane înseamnă „Mulțumesc”. Nu prea vezi mașini de lux nici măcar în Cairo, majoritatea sunt rable găurite și ruginite care valorează poate o cămilă și jumătate, Suzuki, Chevrolet sau Nissan fiind cele mai răspândite mărci (Dacia n-am văzut), majoritatea ieșite demult din circulație în Europa.

    Mașinile bușite nu reprezintă nicio jenă în Egipt, din contră, este o mândrie, înseamnă experiență rutieră – potrivit ghidului nostru cu multe glume în program.

    În sătucurile în care Cipri Hord ar fi în fibrilații (la câtă „materie primă” ar avea de fotografiat) sunt foarte des întâlnite și troșcoletele cu trei roți numite „Tuk Tuk”, taxiuri, de fapt, care sunt conduse chiar și de minori, doar că nu legal, firește. Când trece vreun polițist, copiii de cca. 13 ani pur și simplu parchează pe margine și o iau la sănătoasa până ce dispare pericolul.

    Sâcâiala – sufletul comerțului

    Magazinele în Egipt diferă fundamental de cele cu care suntem noi obișnuiți. În primul rând… e vai și amar de capul lor, nu au nici măcar un Kaufland! Găsești câte un minimarket Aldi sau Carrefour, acestea fiind considerate supermarketuri, dar majoritatea sunt de fapt prăvălii, înghesuite la parterul clădirilor, între un vânzător de scule și un pantofar care folosește (probabil ilicit) sigla magazinului de blicolaj Obi. Până și showroom-urile Vodafone și Orange sau magazinele Dolce & Gabanna (asta în orașele mai mari, firește) sunt niște prăvălii înghesuite și prăfuite, cu sigla decolorată de soare. În gangurile murdare din orașe sau pe marginea drumului principal în sate se mai vând una, alta și ca la piață, în remorci, în căruțe sau pur și simplu pe jos…

    …însă comerțul cu adevărat comerț, în Egipt, este special pentru turiști.

    Acesta fiind principalul business al țării, nu există turist care să scape de oferte peste oferte, un „good price, just for you”. Fie că e vorba de vânzători ambulanți cu suveniruri, șaluri, tricouri, chinezării sau egiptenării (de exemplu, ornamente sau sculpturi de jucărie din alabastru – fake, evident), fie că e vorba de diferite servicii, călăritul (și Doamne ferește, cine mai știe ce al) cămilei, masaj, tatuaj, frizură, o poză cu telefonul tău, idei de poziții în poze, un compliment, condusul de mână peste un podeț de 2 metri, muzică catchy în timp ce traversezi cu barca Nilul (un astfel de „șofer” ne-a pus Shakira – „Waka Waka” și Puya & Don Baxter – „Bagă Bani”, naiba știe cum și-a dat seama că suntem români)… orice ți-ar trece prin cap are un preț în Egipt… și orice este negociabil. Prețurile fixe sunt pentru fraieri, care acceptă prima sumă propusă, de regulă de 3 sau de 5 ori suma la care se poate ajunge. Pare o distracție ereditară rămasă vie din Evul Mediu sau din Antichitate, dar în Egiptul zilelor noastre e și o disperare incomprehensibilă. Sărăcia te urmărește la orice pas, sărăcia îți suflă în ceafă, te strânge de braț și-ți urlă în ureche sume derizorii sau, din contră, chiar exorbitante (pentru nimicurile oferite), în special în punctele turistice, iar acești comercianți ambulanți te fac să treci prin toate sentimentele posibile: amuzament (aceia care mai au și umor, de exemplu unul striga „one euro, two euro, one million euro!”), milă (șantajul emoțional funcționează mai ales acum, când mai că nu te imploră să cumperi, nu pentru tine, ci pentru el, căci pandemia a oprit comerțul timp de un an) și, nu în ultimul rând, nervi din belșug, majoritatea lor fiind extrem de tupeiști și agasanți, fiind în stare să vină zeci de metri după tine, bombardându-te cu vrăjeli și întrebări de preludiu, care încep, de regulă, cu „de unde ești?”, continuă cu „I love Romania” și culminează ba în „nu costă nimic” (nu pe dracu!), ba în „good price”. „Just for you… 100 dollars!”. Sau euro. La ei, nu prea contează, doar în magazine sau în restaurantele mai de Doamne ajută s-au prins de cursul valutar european sau american, așa că ceva ce ar fi 6 dolari, în euro ar fi 5. Printre comercianți sâcâitori sunt și escroci, desigur. De exemplu la Giza (sfat util!), nu e indicat să-i dai biletul tău unui „controlor” (în afară de cei de la intrare – un ghid te va avertiza în această privință), căci s-ar putea să rămâi fără, ori să mai plătești o sumă pentru răscumpărare.

    Dacă nu vrei să fii falit în bunătatea ta sufletească de a face shopping cu nemiluita din pură milă, cel mai bine e să-i ignori pe acești vânzători, privirea înainte și eventual un „No! No! No!” automatizat, chiar dacă răsar din nisip în fața ta pe oriunde te întorci și indiferent în ce direcție te îndrepți.

    Într-un fel, e păcat că reușesc să te calce pe nervi sau chiar în picioare cu ofertele lor. Poate dacă te-ar lăsa să privești și să alegi, ar avea mai mult succes la vânzări, căci la ora actuală majoritatea turiștilor nici măcar nu aruncă o privire pe ofertele din aceste tarabe, vor doar să scape și să se bucure de obiectivele turistice pentru care au venit și pe care abia reușesc să le savureze, fără să fie întrerupți de zeci și sute de produse și servicii.

    Cu toate aceste bizarerii obositoare și cu toată căldura sufocantă (din start peste 30 de grade, cu maxime de 47 în această perioadă și peste 50 în toiul verii), merită să vizitezi Egiptul, măcar o dată în viață. În primul rând pentru piramide și Sfinx, desigur, apoi pentru oazele de lux sau semilux (în funcție de buget) din resorturi, dar cel mai mult pentru a „gusta” puțin din adevăratul specific al locului, pentru a vedea și de a simți un colț de lume atât de diferit și exotic, gălăgios, înăbușit atât în miros de transpirație, cât și în esențe ademenitoare de parfum, o civilizație „modernă” marcată de foamete, dar și plină de viață și de veselie.

    Într-o săptămână, am acumulat multe experiențe memorabile în Egipt, multe dintre ele frumoase, dar și multe triste.

    În grădina hotelului, o arăboaică în jur de 13 ani a venit cu ochii luminați de fascinație și a rugat-o pe Raluca să o lase să facă un selfie cu ea, apoi a fugit fericită, ca și cum s-ar fi pozat cu Shakira. Blondele, presupun, sunt încă extrem de exotice pentru egipteni. Mai ales pe o plajă, unde arăboaicele sunt și în ziua de azi îmbrăcate ca niște Ninja feminine, inclusiv costumul de baie fiind din cap până în picioare.

    Într-o altă zi, seară, de fapt, lângă un bazar la care s-a oprit autocarul, doi copii săraci se uitau la noi cu jind, dar totodată cu un zâmbet irezistibil. Un băiețel de vreo 5 ani și o fată de maxim 10 ani, cu o căpriță în brațe. Fata ne-a spus ceva cu o voce blândă, deloc insistentă de data aceasta, aproape chiar cu o voce timidă. Poate a fost o rugăminte să mângâiem capul căpriței contra cost, poate încerca doar să socializeze, sau poate cerea ceva de mâncare. I-am dat o plasă întreagă cu micul dejun împachetat la hotel de care n-am mai avut nevoie, plus o banană, două mere și o pungă de chipsuri. Ni s-a dat să vedem, în acea seară, acea fericire inocentă și sinceră care îți rămâne întipărită în minte și care, până și celui mai iscusit poet i-ar fi greu de cuprins în cuvinte.

    Mai e de știut că dimineața egipteană începe la 4 și jumătate și se întunecă la 18 și jumătate, dar asta nu e ceva cu care nu s-ar putea obișnui cineva. A fost cumva firesc până și pentru noi, care nu suntem extrem de matinali de felul nostru.

    Era să uit de ocazia de comerț ratată de egipteni în aeroport, unde ar putea face bani frumoși din vânzarea pixurilor, la completarea formularelor pentru viză. Cât despre fumători, la întoarcere, duty free-urile sunt bineînțeles tentante, un pachet de țigări costă cam 6,5 lei (15 dolari cartușul de zece), însă e de știut că aici e vorba de Africa, nu UE, astfel că legal ai voie să aduci acasă doar două pachete (nu cartușe!) de persoană.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    2 + 8 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.