Rar vezi nemulțumiți mai mari decât românii. Am încercat o bună bucată de vreme să deslușesc de unde le vin nemulțumirile și, mai ales, dacă ele sunt fundamentate. N-am reușit. Oricât de mult efort am depus, n-am reușit cu niciun chip. Avem în noi cea mai dezvoltată genă de mâhnit, care ne transformă în supărați cât ai zice „pește”, dar mai ales atunci când ne întâlnim cu cineva și, în loc să fim radioși, împărtășind binele, începem să ne plângem. N-are nicio importanță că ție ți-e bine și trăiești decent și că nu-ți lipsește mai nimic. Cum să te întâlnești însă cu cineva și să spui că totul îți merge strună? Nici poveste. Doar ești român! N-are cum să afle cineva că o duci bine. Lamentările fac parte din ADN-ul nostru și rar vezi făptură neatinsă de morbul tânguirii.
Așa stând lucrurile, până la ridicol mai e un singur pas. Iar scenariile, incredibile…
Parchează Gigi, la volanul unui BMW, în fața vilei din cartierul de lux unde tocmai s-a mutat. Alături, tocmai își scoate bagajele din portbagajul unui Audi nou-nouț, vecinul Ionuț. Cum le stă bine vecinilor, se salută și întreabă de sănătate. Brusc însă, orice umbră de satisfacție de pe fețele celor doi pălește, făcând loc nemulțumirii: „Ce să fac, Gigele, uite, mă târăsc și eu cum pot… (Din mână tocmai îi cade o plasă cu avocado, fructul pasiunii și mango). E greu, greu cu banii, cu astea… Tot mai greu, tot mai anapoda, nu mai merge nimic; nimic nu mai merge cum mergea.” La rândul său, nici Gigi nu pare c-o duce mai bine. „Ai dreptate, îi ține acesta isonul imediat, nimic nu mai merge; s-au dus dracului toate. Nu mai ai cu ce, măi, nu mai ai cu ce. Și n-ai nici cu cine, că uite, nimic nu se mișcă în țara asta; politică de rahat, politicieni de doi bani, vai de șaua noastră!” Atent, își aranjează, într-o lădiță din plastic adusă din garaj, cele câteva sticle de whisky fin, proaspăt scoase dintr-o plasă care s-ar fi rupt, mai mult ca sigur, dacă ar fi folosit-o să le transporte până-n casă.
Estimp, la farmacie, nea Viorel, pensionar MAPN, i se plânge lui moș Vasile, pensionar MAI: „Eeeei, unde-s vremurile alea bune, când nu avea toată lumea câte trei mașini parcate în fața caselor, de să n-ai loc nici să treci pe trotuar. Nu era mai bine pe vremea noastră, când aveam mașini doar noi și încă vreo doi? Ba, mai circulam cu ele de „plizir” tot a doua duminică, să fie ordine, măi, să fie ordine, nu ca acuma… Uită-te și tu! Uită-te și tu ce debandadă, ce circulație, ce tot… Greu, greu de tot o ducem azi, îți zic! Mai greu nici că se poate!”
Peste drum, la piață, tanti Viorica își varsă năduful pe taraba vânzătoarei de flori agățătoare, în fața căreia a oprit doar preț de câteva minute, să-și odihnească mâinile obosite de căratul sacoșelor cu trufandale din târg. „Păcat că n-am plecat din țara asta, de tânără. E greu. Mai că n-ai ce pune pe masă. La televizor se ceartă ăia ca la ușa cortului, copiii mei au mers vara trecută doar în două concedii de câte-o săptămână, că a mai căzut pe noi și năpasta cu Covidul ăsta, iar pe unul din ele au fost forțați să-l facă în țară; ce mai, se duc naibii toate, unele după altele…”
Per total, n-auzi nici să vrei oameni mulțumiți. Iar dacă totuși dai de cineva destul de mulțumit cu sine și cu ce are, îl auzi: „Mda, ce să fac, îmi merge destul de bine. Cum să nu zic că-mi merge bine, când lui Vasile, îl știi tu, tipul ăla de-a fost coleg cu noi, îi merge de două ori mai rău, că i-a murit nevasta săptămâna trecută și alaltăieri și-a lovit și mașina!”
Cumva, starea de bine a românului survine, ca-n scenariul anterior, doar în oglindă cu starea mai proastă a cuiva din anturajul sau vecinătatea lui. Niciodată n-ai să-l întrebi pe unul ce face, iar la asta să-ți răspundă senin, fără nicio umbră de falsitate, că face bine și că toate-i merg strună. Sub nicio formă. Starea de bine a românului e strâns legată doar de lamentare. Când se lamentează, îi este bine. Atunci, în clipa aceea. Binele îi înflorește în suflet strict când se plânge. Când îi „desenează” celui de lângă el „necazurile” lui. Când își construiește o aură demnă de milă. Chiar dacă e avut, chiar dacă n-are grija zilei de mâine, românul se plânge, fiindcă, nu-i așa, „cine-o duce bine, în ziua de azi?” Pe o scară de la 1 la 10, romanului îi merge de-un cinci tras de păr. Îi merge din rău în mai rău. Din lac în puț. Nicicum. Vai și-amar. Sub orice critică. N-are rost. Iar dacă n-are rost… ce rost mai are?