Câteodată, când încep să scriu într-o listă imaginară toate locurile lăsate de izbeliște în orașul ăsta, efectiv mi se face părul măciucă.  Sunt atât de multe spații care arată, în continuare, ca scoase dintr-un film de război, încât privindu-le, îți e și greu să realizezi că ele fac parte dintr-un oraș civilizat, de secol  XXI, dintr-o țară a Uniunii Europene.

Îmi amintesc de un documentar pe care l-am văzut în liceu, despre regele Ferdinand, în care era relatată reacția pe care a avut-o când a ajuns pentru prima dată în București. Era șocat. Șocat din cauza noroiului de pe străzi, șocat din cauza mizeriei și a degradării…

Iar asta se petrecea cu… câți ani în urmă? Dacă, printr-o minune, ar putea vedea regele Ferdinand unele străzi și clădiri ale Aradului de astăzi, n-ar fi tot în stare de șoc? Iar asta la o diferență de 80 de ani. Ilar. Și trist, totodată.

Da, ilar și trist. Pentru că trăim într-un oraș în care, în loc să se repare nenumăratele zone care sunt lăsate în paragină, se pornește  „jihadul” împotriva celor care încă mai sunt utile, funcționale și frumoase, iar banii se duc pe investiții complet inutile, cum ar fi pasarela de peste Mureș, care duce către un ștrand a căror zile de glorie au apus demult, sau luminițele și muzica „Chinese style”  de pe lacul de la Pădurice, care au funcționat o singură vară, iar apoi „bye-bye”…

Un exemplu notoriu de bătaie de joc este și Teatrul Vechi, totodată primul cinematograf al Aradului, de pe strada Gheorghe Lazăr. De când eram copil și am aflat istoria din spatele acelei clădiri, am așteptat cu sufletul la gură restaurarea ei… Începusem să-mi fac speranțe mari, mai ales când, acum vreo 10 ani, se desfășura în interior Festivalul de Tearu Underground. Dar anii au trecut, iar singura care a făcut vreo schimbare clădirii este natura. Ba, pardon. I-au pus o plasă de protecție pe fațadă, ca să nu cadă cărămizile pe capetele trecătorilor… Un giulgiu, cum ar veni.

Cazuri sunt, cum spun maneliștii: „Fără număr!” E de ajuns să faci o plimbare pe străzile din spatele Pieței Avram Iancu. Ai acolo tot arsenalul de dărăpănături: de la clădiri complet părăsite, pe care Cetatea Șoimoș ar fi de-a dreptul invidioasă, până la clădiri care încă mai au locuitori, însă îți e mai mare groaza să te gândești cât de liniștiți pot dormi noaptea…

Exemple pentru drumuri nici nu mai are rost să dau aici.

Dar aspectele astea nu contează, ne facem că nu există… Important e că centrul arată acceptabil, că numai pe acolo ne așteptăm să se plimbe viitorii turiști la care visăm cu ochii deschiși și pe care încercăm să-i atragem tipărind manuale școlare și mini-broșuri. Acum, doar dacă le-am mai găsi și un loc de parcare. Dar unde? Oare unde?

Serios?! Singurele locuri pe care le-ați putut găsi sunt zonele îndrăgite de arădeni? Parcul Eminescu sau terenul de sport al Colegiului Național „Moise Nicoară”? (da, știu, faceți doar un studiu de fezabilitate…). Mie îmi dați impresia că o faceți dinadins, din plăcere sadică, studiile astea futile implicând o groază de bani aruncați pe geam, sau aruncați… în buzunarele cui?

Chiar nu există locuri cu adevărat potrivite pentru rezolvarea problemelor de infrastructură urbană, care, în momentul de față, sunt complet degeaba și care denigrează aspectul orașului, nu-i așa?

Apropo de zona din spatele Pieței Avram Iancu. Știați că există un spațiu de 1800 mp pus spre vânzare acolo? N-ar fi spațiu destul pentru mult râvnita dumneavoastră parcare? Asta ca să mai dau și eu încă un exemplu, pe lângă multe altele identificate de alții…