Dispariția lui Abel Apostol a lăsat un mare gol în sufletele celor care l-au cunoscut, în familia acestuia mai ales, dar și în ceea ce privește baza Riviera (cunoscută ca „Baza Abel”), cândva o minunată oază, acum doar o ruină.

Este veche zicala care spune că omul sfințește locul. În acest caz este foarte potrivită. Abel a fost un gospodar desăvârșit, iar când intrai în casa lui – în baza care îi purta numele – totul era „ca la carte”. Terenurile de tenis erau foarte bine întreținute, nu găseai fir de buruiană, piscina era o atracție pentru foarte mulți tineri care alegeau acest loc pentru plajă și relaxare, iar „ciupercuța” unde era barul arăta și ea atrăgător.

Acum, totul parcă este desprins din basmul lui Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Acolo există un citat care exprimă cam ce simte oricine a călcat prin baza Riviera în timpul lui Abel, și revine acum. „Văzând palaturile dărămate și cu buruieni crescute pe dânsele, ofta și, cu lacrămi în ochi, căta să-și aducă aminte cât era odată de luminate aste palaturi și cum și-a petrecut copilăria în ele; ocoli de vreo două-tei ori, cercetând fiecare cămară, fiecare colțuleț ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul în care găsise calul; se pogorî apoi în pivniță, gârliciul căreia se astupase de dărămăturile căzute”, scrie, în basmul lui, Ispirescu.

Acum e un paradis al… buruienilor. Terenul principal este înconjurat de un gard viu sălbatic și părăginit, dar îl mai salvează oarecum suprafața de joc. Pe terenul al doilea, cel care întotdeauna era mai special pentru Abel – aici îi și plăcea să joace cel mai des tenis – este dezastru. De sub zgură au crescut mușchi, totul e verde și denivelat. Pe terenurile 3 și 4 jucau câțiva copii, sub îndrumarea Anelei Freer și a Argentinei Vidican („Pegy”). Mingea sare din dâmburi, liniile sunt și ele distruse. Cele două sunt singurele care mai țin oarecum în viață această bază, din punct de vedere sportiv.

În jurul terenurilor buruienile au înălțimea de un metru. Nimeni nu le mai taie, nimeni nu mai curăță acest loc, cândva minunat.

Despre piscină ce să mai spunem? Este plină pe jumătate cu apă murdară, pe care plutesc peturi, resturi, scânduri, gunoaie. Platforma pe care se făcea plajă, pe care se puneau șezlong-urile, este o dărăpănătură. Scândurile sunt rupte, coapte, putrezite… La bar nu mai e nimeni… Lipsesc și mesele și scaunele, iar în locul lor vedem acum un morman de gunoaie…

Despre restaurant nu putem spune decât că… nu mai e… La intrare e plin de buruieni, înăuntru nu am intrat pentru că nici nu își mai avea rostul… Niște perdele într-o culoare ciudată face imposibilă posibilitatea de a vedea în interior, gemurile nu au mai fost spălate demult… tare demult, iar la vestiare, deasupra restaurantului, bate vântul…

Unde ești tu Abel, Doamne?

FOTO: LUCIAN DĂNILĂ