Astăzi… Un termen care semnifică mereu prezentul, acest prezent ciudat pe care-l trăim de câteva săptămâni. Planeta a luat o pauză, planeta s-a oprit un pic. Pentru tine mamă.

Am văzut de multe ori o frază care mereu mi-a plăcut: „opriți planeta, vreau să cobor”. Vremuri… Acum nimeni nu mai vrea să coboare deși planeta e în repaus. Din păcate sunt mulți cei care au coborât deja, iar alții din păcate îi urmează.

Mamă, cu tine vorbesc. Tu ești cea care mi-ai dat primul virus. Se numește dragoste. Mi l-ai dat prin atingeri, prin sărutări, prin îmbrățișări, prin vorbe. Apoi s-a transmis, m-ai învățat să-l dau mai departe și așa am întâlnit o mulțime de oameni pe care îi îndrăgesc, oameni cu care mă îmbrățișez, oameni cu care ador să stau de vorbă, oameni pe care ador să-i am aproape.

Cineva mi-a spus că a vorbit cu domnișorul ăsta răsfățat numit Coronavirus. Și el e ca dragostea. Dar exact ca ea. Apare pe nesimțite și de la cine nu te aștepți. Apare prin îmbrățișări, prin sărutări, prin atingeri. Coronavirusul mai vine ca acel buchet de flori trimis de un anonim. Habar nu ai de la cine îți vine, dar sigur ți-a fost pe aproape. E ca un cadou surpriză, ca un inel, ca un parfum pe care îl primești când și unde nu te gândești. Ceva au diferit, dragostea ne aduce copiii, mogâldețele alea mici, Coronavirusul, însă, ne răpește părinții, ceea ce iubim de când eram chiar noi mogâldețe.

Mamă, de două săptămâni stau în casă și nu o fac ca în copilărie când îmi spuneai tu „stai acasă”. Înainte, „acasă” era în brațele tale. Stau acasă pentru că nu vreau să-ți fac cadouri. Acum sunt eu cel care te sun și spun, „stai acasă, mami”. Unele lucruri ți se întorc. Stau acasă pentru tine, stau acasă pentru alte mame ca și tine, stau acasă pentru tati și pentru alți tătici de vârsta voastră. Eu nu am nici un merit că m-am născut cu câteva decenii după voi, așa cum nici voi nu aveți nicio vină că ați ajuns pe pământul ăsta mai repede ca mine. Dar voi aveți meritul că eu exist, iar eu am datoria să vă protejez, așa cum voi m-ați protejat douăzeci de ani, zi de zi, ceas de ceas, minut de minut…

Așa cum ți-am spus, Coronavirusul te surprinde, vine pe nesimțite și l-aș putea purta chiar eu fără să știu. Apoi îl fac cadou cuiva, la o altă mamă, sau un alt tată, iar apoi nici măcar nu apucă să îmi mulțumească. După șapte zile familia îi este la slujba de despărțire, iar eu habar nu am ce darnic am fost și l-am „scăpat” pe om de gândurile despre viitor, despre cum va fi după. Pentru el nu mai există viață dincolo de asta…

I-am spus celui care a vorbit cu băiețașul ăsta răsfățat numit Coronavirus, că nu îmi doresc nimic de la el, dar îi cer un singur lucru: să nu îmi ia pe nimeni. De Revelion asta-i ceream acestui „2020”. Nu aduce anul, ce aduce virusul. Ciudat an…

Mami, de două săptămâni de când stau în casă, mi-am dat seama cât timp am la dispoziție. Nu doar acum, ci în fiecare zi a vieții mele. Mi-am dat seama că mi-e dor să te iau în brațe, dar acum nu mai pot și nu o mai fac tocmai pentru că te mai vreau cu noi ani mulți de acum înainte. Mi-am dat seama, mami, că au fost atâtea zile în care puteam să te vizitez, dar eu treceam doar o dată la două săptămâni, sau poate o dată la lună, deși știam că ți se lungesc urechile de dorul meu. Mi-am dat seama, mami, că îmi lipsește supa aia cu tăiței, „ca la mama acasă”, aia pe care mi-o faci cu atâta drag și pentru care mă suni să vin o să mânânc, iar eu îți spuneam că nu-mi trebuie, mami, am mâncat în oraș. Mi-am dat seama, mami, că fiecare telefon pe care mi-l dai, e o chemare la tine, dar eu eram mereu prea grăbit să alerg după fleacuri…

Iartă-mă, mami! Iartă-mă, tati! Știu că mă iertați, pentru că nu știe nimeni mai bine să ierte decât o face un părinte. Mi-ar plăcea să vă spun că ne vom schimba după această ciudată perioadă tot așa cum mi-ar plăcea să spun că mi-am reevaluat scara de valori. Dar v-aș minți dacă aș spune asta. Știu că voi veni într-o zi și vă voi lua în brațe plin de dor. Știu că ne vom pune iar la aceeași masă și mă voi bucura de orice zâmbet, de orice vorbă. Dar odată ce ne lasă ăștia liberi, fără mască, fără declarații pe propria răspundere, fără distanțare socială, pe noi din nou ne va apuca nebunia. Nu ne-am schimbat noi prea mult după 30 de ani de democrație, de ce am crede că ni se va schimba radical viața după două-trei luni de stat acasă? Nu ne vom schimba prea mult, dar poate perioada asta ne ajută ca pe viitor să reflectăm mai mult asupra a ceea ce de fapt contează.

Iar vom alerga după nimicuri, iar vă vom răspunde la telefon și vom spune: „da, mama, sunt bine. Nu, nu-mi trebuie nimic, mama. Bine, mama, lasă că ne vedem zilele următoare”. Când mai fac asta, mami, să-mi aduci aminte despre ce am scris…

Până atunci, pentru tine mamă dragă, azi planeta s-a oprit. Pentru ca tu să fii bine, iar noi să ne bucurăm ani de acum înainte împreună cu tine. Și cu tati!

Te iubesc, mami!

Te iubesc, tati!

FERICIȚI SUNTEȚI VOI, CEI CARE MAI AVEȚI PĂRINȚI!

AVEȚI GRIJĂ DE EI!

Sunt convins că mulți dintre voi vă regăsiți în cuvintele astea… Acest text este scris pentru cei care le este dor de părinți, oriunde s-ar afla ei.

PS: Mereu când scriu despre mama îmi amintesc cât îi plăcea melodia Mirabelei: „Mulțumesc, iubită mamă” Mai jos, aceeași melodie, dar reinterpretată de Delia.