Îmi fac un autodenunț și spun că ieri nu am fost prea cuminte dacă mă raportez la măsurile impuse de autoritățile din România. Dar ieri chiar am avut lucruri de rezolvat în oraș, printre ele fiind o vizită la farmacie pentru o rețetă mai complicată. Am găsit străzile mult mai liniștite, iar locuri de parcare libere erau câte doreai.

După ziua de ieri mă întrebam oare pentru cine și de ce ne protejăm. Este o perioadă foarte dificilă. Încă nici nu resimțim foarte tare financiar începutul acestei crize, dar este clar că această isterie pornită de la coronavirus a instaurat în mentalul colectiv frica. Frica de ceea ce va urma, frica că oamenii vor rămâne fără un loc de muncă este deja mult mai mare decât frica de infecția cu coronavirus.

Dacă folosim, ca la matematică, metoda reducerii la absurd și ne-am imagina o lume cu persoane sănătoase care să nu fie mai în vârstă de 50 de ani, probabil planeta nu spunea „STOP joc” și își vedea în continuare de treabă. Stăm acasă pentru cei dragi nouă, pentru părinți, pentru bunici, pentru persoanele mai în vârstă și pentru persoanele care aveau deja anumite boli și înainte de apariția acestui virus. Acesta este segmentul cel mai vulnerabil la virus, acesta este segmentul pentru care coronavirusul poate fi fatal.

Mă raportez la statisticile din Italia, țară în care au murit peste 4.000 de persoane. Media de vârstă a celor decedați este de 79 de ani. Au fost doar șapte cazuri de mortalitate la persoane sub 50 de ani, iar la fiecare dintre aceste cazuri – toți fiind bărbați -, persoanele decedate au avut la activ cel puțin alte două boli grave.

De aici trag concluzia că noi, generațiile active, cei cu vârsta de până în 50 de ani, stăm acasă ca să protejăm persoanele mai vârstnice de pericolul infectării. Majoritatea dintre cei sub 50 de ani care s-au îmbolnăvit, nu au prezentat simptome: nu febră, nu tuse seacă, nu dureri de cap, nu strănut, nimic… Dar acești purtători de virus, sunt cei care pot să-l dea cel mai ușor celor din jur.

Chiar ăsta este pericolul, faptul că ne luptăm cu un inamic invizibil. În România ne ascundem după niște statistici oarecum liniștitoare. Avem doar 309 de persoane infectate cu coronavirus, cele mai multe dintre ele asimptomatice, și nu s-a înregistrat niciun caz mortal.

Ce ascundem? Multe ascundem… În România nu s-au făcut nici măcar 10.000 de teste. Foarte mulți dintre românii întorși în țară, și sunt peste 70.000 care vin din zone ca Italia, Spania, Germania, Belgia sau Olanda, Anglia și alte țări, ori au mințit la vamă de unde se întorc, ori odată ajunși acasă nu respectă regimul de izolare. În aceste condiții, numărul infectaților cu coronavirus ar putea fi mult mai mare.

Lumea pare tot mai aproape de a stinge becul… Prin Europa este plin de orașe fantomă, orașe în care nu vezi picior de om pe stradă, fie că vorbi despre Italia, fie că vorbim despre Spania. Urmează o perioadă de odihnă, una de reinventare, una în urma căreia ar trebui schimbate sisteme, mentalități, priorități și chiar scara de valori ar putea fi oarecum modificată. Urmează o perioadă care va fi marcată și de frica de îmbolnăvire dar și de frica că oamenii nu vor mai avea din ce își câștiga existența. Evident că există viață și după coronavirus, dar să vedem ce facem până acolo…

Ieri la amiază mă aflam în Piața Avram Iancu. Părea goală, dar nu era. Câteva persoane în vârstă se plimbau pe aleile pieței. Nu am văzut niciun tânăr, și, poate mai bine, nu am văzut niciun copil. Am plecat de acolo și am ajuns în zona magazinului Ziridava. Am coborât din mașină și în jurul meu erau aproape exclusiv persoane în vârstă. Femei cu plase în mână venind probabil de la vreun magazin alimentar, dar și bătrânei care își povesteau liniștiți fără măcar a păstra distanța de un metru și jumătate între ei. În stația de tramvai era la fel, aproape treisferturi dintre oameni erau trecuți de 60 de ani…

Și mi-a venit ideea să mă duc până în Parcul Eminescu, cunoscut arădenilor și ca „Parcul Bătrânilor”. La mesele dedicate șahului era plin, peste 30 de persoane care stăteau nas în nas, unii jucând, alții chibițând. Evident, majoritatea erau persoane în vârstă, acele persoane pentru care virusul ar putea fi fatal… Am simțit un fel de revoltă lăuntrică și mă gândeam oare ce făceam dacă îl întâlneam acolo pe tata? Poate ar fi fost prima dată în viața mea când l-aș fi certat eu, așa ca de la copil la părinte.

Cumva, încerc să-i înțeleg. Majoritatea dintre ei locuiesc la apartamente de bloc și spațiul li s-ar putea părea prea strâmt în condițiile în care ar sta mult în casă. De asemenea, mulți dintre ei au tot felul de afecțiuni care necesită un minim de mișcare în fiecare zi. Știu că virusul COVID-19 poate fi fatal, dar în timp poate fi fatal și sedentarismul. Unde sunt acele clipuri publicitare de la televizor cu „faceți mișcare minim 30 de minute pe zi”? Nu prea le-am mai văzut…

Îi înțeleg și pe cei care trebuie să meargă să își facă singuri cumpărturile pentru că nu are cine să facă acest lucru pentru ei. I-am înțeles și pe cei pe care care i-am văzut pe centru, oarecum izolați, la distanță de cei pe lângă care treceau. Aceștia probabil au ieșit câteva zeci de minute la alimentară și s-au întors la televizorul și pisica lor.

Dar pe cei de la șah, pe ăștia nu i-am înțeles. Știu că e un hobby, știu că pentru ei este un mod de viață, dar oamenii ăia stăteau nas în nas, vorbeau de la 30 de centimetri unul de altul și printre dinți își transmiteau saliva peste toată masa. Și erau mulți… Mulți spun că „oricum, toți suntem datori cu o moarte”, alții spun că „nu ne este frică de coronavirus”, iar alții pur și simplu sunt inconștienți sau ignoranți.

Stați acasă, oameni buni, stați acasă dacă mai vreți să jucați șah și în anii viitori. Așa cum stăm noi, cei mai tineri, care și nouă ne place să ieșim, să fim toată ziua la sport, la cafenele, pe faleză, așa puteți sta și voi.

Noi stăm acasă ca să vă protejăm pe voi, dar prima condiție este să vă protejați și voi pe voi…     

Vezi și: Meanwhile in Arad: #șahacasă