Ceea ce e frumos trece repede. Un clișeu pe care ajungem mulți dintre noi să îl spunem destul de des. Mi-am petrecut seara de Valentine’s Day la clubul Wings. Nu pentru că era Ziua Îndrăgostiților, eu fiind un „hater” din această perspectivă, un inadaptat, unul care cu greu asimilez sărbătorile de împrumut chiar dacă au trecut 30 de ani de la descălecarea acesteia în spațiul carpato-danubiano-pontic.

Am fost la Wings pentru a mă simți bine, între prieteni, în acordurile muzicale ale Claudiei Iuga și a lui George Dancu, împreună cu formația Q Band, care au pus-o de-un concert. Chiar a fost altceva… Aaaah, că am și cântat. E adevărat, dar –am limitat la un scurt „la-la-la” și a fost destul de inspirată Claudia să-mi ia microfonul înainte ca cei prezenți să părăsească incinta. Cred că m-a supraestimat când i-a venit ideea de a-mi pune la încercare corzile vocale. Dar oricum, felicitări Claudia, felicitări George, felicitări Q Band!

Și, cum spuneam, ce e frumos trece repede. Așa ca noaptea de vineri spre sâmbătă, așa ca somnul de după petrecere. Ne-am trezit repede sâmbătă dimineață, în jurul orei 8.30, și mă simțeam ca și cum nu am dormit deloc. Brusc mi-a venit o idee de mic dejun. Și pe cât de repede mi-a venit ideea, pe atât de repede am și pus-o în practică: am plecat la un local în care porția de mic dejun este uriașă și la un preț corect. Până aici totul a decurs perfect, dar odată aflat la masă, din spatele meu se auzea o voce stridentă…

Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care vorbesc pe „speaker” în locuri publice. Dar să zicem că puteam trece peste asta. Nu am putut lăsa neobservată, însă, „calitatea” deosebită a dialogului dintre cei doi interlocutori. Băiatul era din generația celor care așteaptă de la Irina să-i învețe despre Brâncuși, îmbrăcat exclusiv de la mall, avea o înălțime normală, undeva la 1,75 m, nu mai mult de 22 de ani, și un deficit de kilograme direct proporțional cu deficitul de cultură, ceea ce m-a făcut să înțeleg de ce a cerut și el o porție atât de mare. Cam 60 de kilograme. Mai că ne asemănam…

„Ceau fratello, ce învârți?”, îl întreba tânărul pe cel de la celălalt capăt al discuției. Ceva bolborosea și camaradul lui, fraze destul de neinteligibile, dar a devenit imediat limpede că discuția era despre o tânără. „Ce, frate? Ai prins-o aseară pe aia? Băi, am prins și eu una, dar o tot dădea’n Lambada, i-am băgat mâna direct. Apoi n-a mai vrut”, îi explica vecinul de masă camaradului său despre fapta lui de vitejie. Nemulțumit că a ratat prada pe care o avea la mână, tânărul duce brusc discuția spre o altă posibilă țintă, una care, cel puțin din discuție, părea de neatins.

„Frate, păi tu nu mi-ai spus că vine și aia, că altfel veneam și eu. Eu am mai încercat la ea, dar nu vrea frate, e proastă. Am încercat de vreo trei ori, dar e proastă rău frate. Eu tot am încercat să-i dau dume, dar ea are niște figuri… Și’n plus, nici nu stă la prună… Numai de pierdut are, eu nu o înțeleg”, s-a pornit micul Casanova din el. Un romantic, ce mai…

Finalul discuției lui m-a zgâriat pe timpan: „E proastă și nici nu stă la prună…”. Acum, partea asta este cu mai multe înțelesuri. Fie își cunoaște foarte bine dimensiunile, comparabile cu fructul amintit, fie nivelul lui nu trece de cel al unei prune… Nu m-ar mira să fie valabile amândouă.

A încheiat cu un plan pe termen scurt: „Mi-am spălat mașina, deseară mă duc la Moară…”

Apoi, a închis telefonul, s-a ridicat și a plecat spre mașina care îi era peste drum. Conduce o mașină neagră, care poartă pe capotă o stemă alb-albastră cu trei inițiale. Nici nu contează. Pe când am crezut că pleacă și nu-l mai văd, tânărul și-a luat o cârpă din mașină și a început să-i șteargă fiecare firicel de praf de pe exterior, după care și-a lustruit și portbagajul. Și a mai stat mai bine de un sfert de oră în raza mea vizuală. Inițial m-am gândit că nu are permis și își așteaptă tatăl…

A plecat într-un târziu lăsându-mă pe gânduri. Am început să mă bucur de un aspect din discuția lui. Mă bucura faptul că a ratat fiecare fată despre care a povestit. M-am bucurat atât pentru ele cât și pentru perspectiva că odată ce prinde pe una „care stă la prună”, ăsta sigur n-a învățat (NICI) despre măsurile contraceptive și ne mai trezim că face și copii…

Știți ce este și mai dureros? Că mai sunt mulți, prea mulți, ca și el…

PS: Finalul mi l-a sugerat Călin Rada: „Nu, trist este că sunt multe care stau la prună…”