joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Niciun jucător de şah nu crede în moartea Regelui – sau despre neînţelegerea unei Măreţii

    de Ovidiu Balint | 21 decembrie 2017, 2:05 PM | Opinii

    6

    Înainte de toate, Majestatea Voastră, o închinăciune! Fiindcă, prin Majestatea Voastră îmi spun şi rugăciunea în faţa lui Dumnezeu. Majoritatea relatărilor din presă mă îndemnau să fac o reverenţă. Am făcut-o când aţi fost în viaţă, fiindcă mi-am plecat capul în semn de respect faţă de cum v-aţi închinat viaţa şi crezul pentru România şi pentru poprul român.

    De-aici mi-am început articolul, de la diferenţa asta de înţelegere, aparent minoră. Încerc să evit citatele, din dorinţa de a nu greşi, dar şi fiindcă urăsc epatările culturale pe baza citatelor. Totuşi, cred că Alvin Toffler a spus că analfabetismul secolului 21 nu va însemna neştiinţa citirii, ci neştiinţa înţelegerii celor scrise.

    La moartea Regelui nouă ni s-a transmis, în toate ştirile, că a fost şi este ultimul. Din mai multe motive simple: din lipsa credinţei, ori din credinţa mascată, dintr-o manipulare indusă de o proastă educaţie, dintr-o manipulare bazată pe o educaţie slabă, dar şi din neînţelegerea limbii române. Nici o Casă Regală din lume şi nici un popor care a avut un uns al Domnului nu s-a gândit la moartea unui rege că este ultimul. La moartea Regelui Mihai au venit 40 de reprezentanţi ai marilor Case Regale. Pentru capetele încoronate Regele Mihai a fost şi este cel care şi-a servit ţara cu devotament şi iubire până la capăt. Prin el, mapamondul a înţeles că poporul român merită să fie respectat, iar Casele Regale şi-au prezentat omagiile urmaşilor. Deci, nu e ultimul!

    Ca orice cuvânt reverenţios şi Majestate provine din limba franceză şi este un mod de adresare către un monarh, un suveran. Suveran provine tot din limba franceză şi înseamnă deasupra tuturor, suprem. Statele au împrumutat semnificaţia, ceea ce înseamnă că un stat suveran se bucură de autoritate totală. Aşa v-am devoalat o altă tâmpenie rostită înainte şi după moartea Regelui, numindu-l ex-suveran şi ex-monarh. Ca să nu mai spun de combinarea cuvintelor ex-rege. Cuvântul rege provine din latină şi înseamnă un titlu, repet un titlu, acordat celui care conduce un regat. Fie el şi pe tabla de şah, regele fiind singurul căruia i se dă şah, dar singurul care nu poate fi capturat. Adică, Regele poate pierde bătălia, dar nu poate muri! Fiindcă poate câştiga războiul! Niciun jucător de şah nu crede în moartea Regelui!

    O altă neînţelegere, ca să nu-i spun indolenţă, faţă de rolul pe care l-a avut şi îl are Regele României în destinul României, a fost cea legată de Coroana de Oţel, sub care au depus jurământul de credinţă toţi monarhii noştri. Carol I a cerut să se facă două coroane, din acelaşi tun capturat de Armata Română în Războiul de Independenţă. Una sub care să depună jurământul de credinţă în faţa lui Dumnezeu faţă de poporul său, iar cealaltă pe care să o poarte în ocaziile de reprezentare a Casei Regale. Urmaşii săi la Tronul României au înţeles diferenţa de semnificaţie. Presa română care a relatat procesiunea de înmormântare au găsit cuiul lui Pepelea: Regelui Mihai nu i-a fost permis să fie însoţit de Coroana originală! Oare ce înseamnă original? Nimeni n-a spus o vorbă despre faptul că această Coroană de Oţel a vrut să simbolizeze, de la concepţia ei, curajul şi vitejia Armatei Române! România avea destul aur, dar nimeni nu-i apreciase curajul şi nimeni nu-i dăduse demnitatea identităţii! Pentru acest devotament al viitorului Rege, România de atunci, prin bărbaţii ei de stat, au proclamat independenţa statului în data de 10 mai, în cinstea Zilei Regelui.

    Nici la moartea Regelui Mihai n-au murit vorbele de ocară care îl făceau trădător, fiindcă din cauza lui ar fi fost condamnat mareşalul Antonescu. Singurul post de televiziune care a redifuzat un interviu de prin anii 90’ a fost televiunea publică TVR. Regele Mihai spune clar şi răspicat că Antonescu a fost un mare patriot, care şi-a iubit ţara, dar care nu a ştiut să conducă un război, fiindcă din cauza deciziilor sale România risca un dezastru. Asta n-am înţeles noi, cei de acum şi au înţeles-o marile puteri politice care l-au onorat: sacrifici o naţiune, sau sacrifici un angajament politic şi militar? Extrapolând, ca să înţelegeţi devotamentul faţă de o naţiune şi faţă de jurământul depus în slujba ei, Marea Britanie a recunoscut că a câştigat războiul şi datorită gestului Regelui Mihai de la 23 august 1944, dar a abandonat România în gulagul comunist, în favoarea Greciei, care trădase Marea Britanie. Mai târziu, adică azi, Marea Britanie iese din Uniunea Europeană, sacrificând angajamentele politice în favoarea devotamentului faţă de voinţa naţiunii. Nimeni nu ştie dacă e bine, dar sunt convins că Marea Britanie va negocia doar în beneficiul popoarelor Coroanei.

    Încă o dată, pentru presa română Regele Mihai a fost ultimul rege. Reprezentanţi ai marilor Case Regale din lume, după ce s-au închinat, au făcut gardă la catafalc. Mai pe înţelesul nostru scurt, au păzit catafalcul Regelui lângă soldaţii Armatei Române. Nu-l ameninţa nimeni. Este un gest simbolic de solidaritate şi devotament faţă de Casa Regală Română! Adică, suntem aici! Uniţi în credinţă şi datorie! În faţa oricui! Îmi vine o întrebare: cu excepţia atentatelor teroriste, aţi văzut vreun atac major, financiar, economic, militar, politic, împotriva statelor monarhiste?

    În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române la cuvântul „datorie” prima explicaţie este despre o sumă luată cu împrumut. Abia pe la explicaţiile 23 şi 30 se face referire la responsabilitate morală şi la „acolo unde te cheamă obligaţiile”, şi doar de la a 40-a explicaţie se vorbeşte despre „a fi obligat de lege să acţionezi într-un anumit mod”, despre „încălcare a obligaţiilor faţă de Dumnezeu”. Şi atunci, cum să înţelegem noi, românii, datoria faţă de ţară? Regele ne-a tradus-o şi pe-asta, în limba română: „am luat ţara cu împrumut de la copiii noştri”! Oare am înţeles datoria asta? El a jurat pentru ea! În faţa lui Dumnezeu!

    El, Regele, a fost alungat. În baza unui document care este ilegal în faţa oricărei instanţe lumeşti, fiindcă nimeni nu te poate obliga să renunţi la ceva în baza unui şantaj, ori sub ameninţare. Cu atât mai mult nu te poate obliga să renunţi la credinţă, la iubire, la datorie şi la devotament. Asta avea Regele şi n-am înţeles noi: credinţă, iubire, datorie şi devotament faţă de popor şi faţă de ţară.

    Ştirile româneşti spuneau că ultimul Rege a trecut în nefiinţă. Un singur comentariu am auzit la un post public de radio, care explica prostia afirmaţiei că Regele a trecut în nefiinţă. Începând de la dictonul Casei Regale Române „nihil sine deo”, adică „nimic fără Dumnezeu”, şi până la presupusa înţelegere sau măcar acceptare a Învierii Mântuitorului, nu am putea nega credinţa unui „uns al Domnului” în fiinţa poporului pe care îl slujeşte. Ştiu, sunt cuvinte grele, cu semnificaţii profunde, dar nefiinţă nu există pentru un credincios adevărat. Trupul este neînsufleţit la moarte, dar pentru fiinţă moartea este doar o trecere. De fapt şi din păcate, despre această legătură pe care o făcea Regele, prin jurământ faţă de popor, cu Dumnezeu şi cu Biserica Ortodoxă Română, nu a vorbit nimeni la înmormântarea Majestăţii Sale. Nici măcar Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhul României şi-a dus la îndeplinire o îndatorire, fără să înţeleagă datoria pentru care a jurat Regele.

    Au fost nu ştiu câte momente, în ultimii ani, în care s-a spus şi s-a transmis în România că românii care trăiesc în străinătate sunt solidari cu românii din ţară. Unii au spus că a fost o manipulare. Eu am lăcrimat când am văzut câţi români au ieşit pe străzi, în atâtea oraşe, să omagieze memoria Regelui. Da, s-au manifestat şi prost, adică au strigat când nu trebuia şi au aplaudat când s-ar fi cerut o tăcere pentru reculegere. Dar, aici, în România, emoţia românilor a izbucnit! Nici ei n-au ştiut de unde! Pentru asta i-a şi ne-a iubit Regele! Pentru dragostea asta de care nu ne-am ştiut în stare.

    O prietenă din Statele Unite ale Americii a scris pe facebook că la Washington a fost singurul cetăţean român care a scris în Cartea de condoleanţe deschisă la Ambasada României. Cum? La Washington? Un singur român? Nici măcar angajaţii Ambasadei? Nu ştiu cum a fost pe la alte ambasade al României, dar mă întreb: ce avea Regele alungat şi nu au românii care au plecat? Adică, de ce îşi dorea Regele să se întoarcă să slujească un popor ai cărui reprezentanţi îl huleau şi de ce românii care şi-au căutat un destin mai bun nu mai vor să recunoască valorile României? Inteligenţele şi forţa de muncă au emigrat dintotdeauna. Fie din motive financiare şi economice, ori în căutarea libertăţii de exprimare, ori pur şi simplu din spirit de aventură şi dorinţă de cunoaştere. Sau, mai simplu, pentru o femeie, cum a fost Regele Eduard al VIII-lea, al Marii Britanii, care a abdicat în favoarea fratelui său, George al VI-lea, considerat un gângav (povestea lui este ilustrată în filmul „Discursul Regelui”). Sau Carol al II-lea, tatăl Regelui Mihai I. Eu cred că nu ne mai uneşte reperul, cum ar veni credinţa. Credinţa în Dumnezeu, într-un viitor mai bun, ba, chiar credinţa în forţele proprii protejate de Dumnezeu.

    Aş avea o întrebare pentru fiecare dintre noi: când aţi jurat ultima oară? Sau, şi mai clar: când aţi înţeles un jurământ pe care l-aţi făcut?

    Politicienii români? Au jurat. Ce? De 27 de ani nici măcar nu s-au întrebat dacă „republica” instaurată de bolşevici este o voinţă a poporului. Chiar din articolul al doilea al actualei Constituţii se spune: (1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un politician nu a cerut vreun referendum prin care să ceară un răspuns de la poporul român, dacă vrea sau nu o formă de organizare statală republicană sau una de monarhie costituţională, care, de drept, nu a fost abolită.  De frică? Da’ de unde! Din absenţa unei credinţe şi a unui devotement faţă de voinţa poporului. De fapt, nici un ales nu crede în alegător!

    Suntem plini de simboluri. De la drapelul naţional, la stemă, imnul naţional, personalităţi ale culturii şi până la sfinţii la care ne rugăm. Dar nici unul nu ne uneşte în demnitate şi identitate naţională. Fiindcă nu ne înţelegem simbolurile.

    Regele Mihai a învins nazismul, a supravieţuit comunismului şi a înfrânt prostia regimurilor de după 1989. Şi, totuşi, „marii artişti” contemporani din România, aflată în doliu, spuneau că nu-şi pot amâna spectacolele programate în această perioadă, fiindcă au fost vândute biletele cu mult timp înainte. Regele le jurase şi lor credinţă până la moarte şi dincolo de ea!

    Revenind. Cred în Dumnezeu şi în orice îl reprezintă pe pământ. Aşadar, vorba unuia, dacă eu, prin Regele meu, care mi-a jurat credinţă în faţa lui Dumnezeu, sunt rudă cu poporul spaniol, cu cel portughez, popoarele Marii Britanii, cu cel al Suediei şi cu toate popoarele care s-au închinat în faţa Regelui meu, înseamnă că nu sunt singur.

    Asta mă obligă să fiu demn în modestie şi modest în demnitate, ceea ce înseamnă că pot fi măreţ prin devotament, dar mai ales devotat Măreţiei!

    Dumnezeu să Vă odihnească în pace, Majestate! Trăiască Regele!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Frumoase cuvinte! Dar invocă un standard și o simțire prea greu de atins. Presupun un spirit regal, dar cine să înțeleagă spiritul regal, când nici măcar actuala Casă Regală nu-l înțelege? Cu adevărat Mihai (deși i se spune I-întâiul) va fi Ultimul.

      +1 voturi
      +1
      -1

    Lasa un raspuns pentru A.Rădeanu

    3 + 4 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.