vineri, 29 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „Vice” – un monstru silențios care a schimbat istoria… sau, cel puțin, a intensificat ura față de republicani

    de Tomck@t | 18 februarie 2019, 6:43 PM | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Alert, caricatural și, din păcate, cam superficial. „Vice” este un fel de „House of Cards” mai apropiat de realitate, dar privit dintr-un unghi destul de subiectiv, ceea ce îl cam discretizează pe tânărul regizor Adam McKay. Nu și dacă ești american și, din întâmplare, îl urăști din tot sufletul tău pe Trump și pe toți republicanii săi, cu tot cu Bush, seniorul și juniorul deopotrivă, precum și pe „maleficul” VICEpreședinte (de aici vine titlul filmului, de fapt, aluzia la „viciu” fiind doar o slabă subtilitate), acest Darth Vader care, pâș-pâș, a preluat frâiele „Imperiului” American în fatidica zi de 11 septembrie 2001.

    Adam McKay a uimit Hollywood-ul în 2015 cu drama comică „The Big Short”, cu care a încasat și un Oscar pentru cel mai bun scenariu, înainte de asta neremarcându-se cu nimic special decât ca un scenarist de mâna a doua, fiind autorul sketchurilor comice „Saturday Night Live” și al producției Marvel „Ant-Man” (2015). Talentul lui McKay stă în abilitatea de a găsi comedia și suspansul în tragedii, ori chiar în întâmplări, în esență, banale, poveștile care-l inspiră și îl pasionează fiind, din câte se pare, evenimentele politico-economice, cu precădere cele de după anii 2000. Cu „The Big Short”, McKay a pus lupa pe brokerii care au provocat Criza Economică în anii 2006-2007, iar acum, cu „Vice”, atenția lui se îndreaptă spre un personaj real despre care se spune că a fost adevăratul conducător din umbră al SUA în timpul mandatului președintelui George W. Bush.

    Pelicula e un vârtej de comedie în mijlocul unui tsunami catastrofal, însă structura antrenantă și inedită a filmului focusează mai degrabă pe parcursul latent spre Putere al unui singur om. Aici intervine Christian Bale, în rolul vicepreședintelui insipid și șmecher Dick Cheney, care se remarcă cu o performanță actoricească de zile mari, surclasându-și singur rolul memorabil din „American Psycho”.

    Iese în evidență și Amy Adams (în rolul soției sale, Lynne Cheney), dar mai ales Sam Rockwell (în rolul lui George W. Bush), cu toate că, în interpretarea sa, fostul președinte pare un bufon mult mai imbecil decât a fost și este, probabil, în realitate. Prima problemă a filmului se întrezărește chiar aici. Nu este clar dacă asta a fost și intenția regizorului și scenaristului McKay, însă cei doi actori laureați cu câte un Oscar (Bale în anul 2010, iar Rockwell anul trecut) reușesc involuntar să răstoarne scopul filmului de a-i prezenta pe cei doi protagoniști ca niște demoni fără scrupule, aflați la conducerea celui mai puternic stat din lume într-un moment istoric critic. Cele două personaje ar trebui să fie antipatice de la un capăt la altul, însă prin stilul ghiduș al filmului aproape că cei doi devin chiar simpatici.

    MV5BMTc5NTA2ZWItNTBmNi00MTI3LTlkYTUtZWU2ZWUyM2U1MWMyXkEyXkFqcGdeQXVyNzg2ODI2OTU@. V1

    OK. Ce a făcut, totuși, acest „monstru” din umbră despre care lumea știe atât de puțin? – veți întreba. În primul rând, în realitate Dick Cheney nu a fost un personaj chiar atât de enigmatic (pentru americani, cel puțin), așa cum încearcă să-l prezinte filmul. Regizorul McKay a minimalizat faptul că Cheney a fost Ministrul Apărării în timpul Războiului din Golf (în mandatul președintelui George H.W. Bush), un război care a fost câștigat de Statele Unite și o operațiune militară care a fost supravegheată de Cheney. Declanșarea unui alt război îl preocupă pe McKay mai mult, cel din Irak, un război pe care – aflăm din film – Dick Cheney îl „făurise” înainte ca tânărul Bush să fie ales președinte și înainte ca el, Cheney, să accepte rolul de vice (la insistențele lui Bush) cu anumite condiții aproape ilegale.

    Ce îl mâna pe Cheney să aducă „niște democarație” în țara lui Saddam Hussein?

    MV5BYWU0YjFmOWMtNTA1MC00NjRjLThkMzEtYjdhN2FhMmUyODI1XkEyXkFqcGdeQXVyNjUwNzk3NDc@. V1

    Petrolul, evident, deoarece – total întâmplător – Dick Cheney a fost CEO-ul unei companii petroliere înainte să se întoarcă în politică și – total întâmplător – în urma războiului din Irak, zerourile din contul său bancar s-au înmulțit. Nu în ultimul rând, regizorul McKay ne induce ideea că Dick Cheney a fost cel care a dat, practic, aripi ISIS-ului, asta după ce a „confundat” intenționat gruparea teroristă Al-Qaida din Afganistan (a lui Osama bin Laden) cu gruparea rebelă pe atunci nesemnificativă, numită „Stat Islamic”, condusă de un anume Abu Musab al-Zarqawi, care s-a trezit un criminal-vedetă peste noapte. McKay merge atât de departe încât sugerează că, deși al-Zarqawi a fost ucis de soldații americani în 2006, toate decesele ulterioare cauzate de ISIS în timpul anilor lui Obama sunt implicit vina lui Cheney, pentru că la un moment dat a dat ordinul ca numele teroristului Al-Zarqawi să fie menționat într-un discurs.

    Asta e cea mai mare problemă a filmului. Nu aceea că doar parțial este bazat pe realitate, ci faptul că tocmai speculațiile nedovedite sunt luate de-a gata și sunt redate ca dovezi irefutabile. Nu eu spun asta, ci criticii americani, printre care – inclusiv – câțiva pro-democrați. Totuși, undeva are dreptate și Adam McKay, cel care semnează și scenariul filmului: cine îl poate contrazice, până la urmă, că povestea sa nu nimerește realitatea?

    Pe de altă parte, filmul eșuează să scoată în evidență faptul că nu Cheney a fost de unul singur capul răutăților. În realitate, în Guvernul american au existat mai multe voci care au sprijinit folosirea forței în Irak, inclusiv 29 de senatori democrați și toți republicanii, cu excepția unuia, potrivit historyvshollywood.com. În plus, alți politicieni de stânga, cum ar fi Hillary Clinton, au susținut războiul din Irak.

    Nu există nicio dovadă nici despre faptul că Cheney ar fi ordonat, fără să-l consulte pe președinte, împușcarea avioanelor răpite de către teroriști după ce primele două avioane au intrat în clădirile gemene World Trade Center. Mai mult, în film, Cheney chiar refuză sugestia consilierului pe probleme de securitate națională, Condoleezza Rice, de a se consulta cu președintele. E o secvență crucială în film, deoarece McKay ne indică aici „diabolicul moment apoteotic” în care Cheney cel meschin și-a arătat pentru prima oară colții. De aici încolo, Cheney este prezentat în film ca un strateg militar și conducător politic cu sânge rece, căruia nu îi stă nimeni în cale, nici măcar legea.

    MV5BZDllYjdjZTMtMDQ4Ny00OGE5LTk3MDctYjUyZTFjMWE0YjNmXkEyXkFqcGdeQXVyNzg2ODI2OTU@. V1

    E adevărat, lipsa dovezilor din acea seară haotică de 9/11 lasă loc interpretării și libertății artistice pentru McKay. Momentul consumându-se în buncărul Casei Albe, ca să-l contrazicem pe regizor nu putem decât să ne bazăm pe cele spuse de către adevărații Bush și Cheney, respectiv cei prezenți în acea cameră. În realitate, toți au susținut ulterior că, de fapt, vicepreședintele a vorbit telefonic mai multe minute cu George W. Bush, insistând pe faptul că armata era pe poziții și aștepta doar un ordin. Conform celor prezenți, înainte să închidă telefonul și să dea ordinul, Cheney a fost auzit răspunzând președintelui „Yes, sir!”.

    Spre apărarea lui McKay, suntem „avertizați” de la bun început: „povestea e reală. Sau cel puțin atât cât se poate, având în vedere faptul că Dick Cheney este unul dintre cei mai secretoși lideri din istorie”. Regizorul a mai recunoscut presei și faptul că dialogurile au fost scrise de el. Nu e vorba că omul nu s-a documentat (ba chiar a avut parte de ajutorul a doi jurnaliști), doar că anumite secvențe nu puteau fi redate altfel decât speculativ, din lipsă de dovezi. Tot spre apărarea sa, la finalul filmului (după lista aceea cu actorii și echipa de producție), McKay a mai inserat o secvență în care-și ironizează propria sa lucrare. Un grup de oameni discută despre acest film într-o cameră și un bărbat mai în vârstă, cu burtă de bere și un tricou al unei echipe de fotbal, ia cuvântul: „Tot filmul ăsta e liberal! E părtinitor!”. Un alt bărbat încearcă să contraargumenteze, spunând că cele prezentate sunt fapte, dar bărbatul mai în vârstă îl face „lib-tard” (retardat liberal), după care se iau la bătaie invocându-i pe „Killery” (Hillary Clinton) și pe „Orange Cheeto” (pufulețul portocaliu; se referă la Trump).

    Ca să contracareze aceste răbufniri și acuzații inevitabile ale publicului, McKay a mai inserat o secvență interesantă spre final, prin care vrea să sugereze că și partea cealaltă s-ar putea să aibă motivele sale bine întemeiate: exact cu metoda „House of Cards”, personajul principal, Dick Cheney, se întoarce către noi, privitorii filmului, în timpul unui interviu CNN și ne explică că „Lumea e cum e! Trebuie să te obișnuiești cu realitatea. Există monștri pe această lume. Am văzut 3000 de oameni nevinovați, arși de vii din cauza acestor monștri, iar cu toate astea, tu dezaprobi când eu refuz să-i sărut pe acești monștri pe obraz și să le spun «vă rog frumos»?! Răspunde-mi la asta: care atac terorist ai fi permis să se întâmple, ca tu să nu pari un tip rău și nemernic? Nu-mi voi cere scuze că v-am păstrat familiile în siguranță!”. Frumos spus, ca un adult și un american adevărat… și frumos gest din partea regizorului, am putea spune… mai ales că interviul nu e o invenție, atâta tot că replicile au fost rescrise complet și, în realitate, Cheney a fost și mai punctual de atât: „S-a făcut ceea ce trebuia făcut. Am crezut atunci și cred asta și acum”. „Nu vă cereți scuze?”, îl întrebase jurnalista. „Nu-mi cer scuze”, a venit replica lui Cheney fără să stea pe gânduri, fără să schițeze vreo emoție.

    l Bale Cheney Portrayal
    Dick Cheney în film și în realitate. Foto: Vanity Fair

    Rămâne astfel o mică dilemă: ce vrea să sugereze regizorul? Îl condamnă pe Dick Cheney… ori carisma sa cvasi-diabolică l-a fascinat, pur și simplu? Și… la urma urmei, de ce să nu-l fascineze? În fond, vorbim despre un om care a pornit de jos, a fost un derbedeu amendat de două ori pentru conducere sub influența alcoolului, a fost dat afară de la Universitatea Yale, a fost un simplu muncitor la o firmă de energie electrică, iar în cariera sa politică a tăcut și a făcut… dar mai presus de atât, cu mare grijă și cu multă răbdare, a atins în mare secret Visul American.

    Oricare ar fi înclinația politică și motivația mai mult sau mai puțin ascunsă a lui McKay cu acest film, un lucru e cert: chiar dacă nu are niciun motiv să câștige, „Vice” își merită nominalizarea în categoria „Cel mai bun film”. Montajul e dinamic și amuzant, iar acțiunea nu te lasă nicio secundă să te plictisești. Îl trage destul de mult în jos neacuratețea integrală a poveștii, dar se vede de la o postă că arta cinematografică e un adevărat viciu pentru McKay… care îl distrează (și ne distrează!) de minune.

    Nota autorului:

    NOTA Vice patru jumate

    Surse foto: IMDb, Vanity Fair

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    3 + 5 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.