joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „The Father” – sau când îl compari pe Anthony Hopkins cu Ovidiu Ghiniță, dar ai uitat de ce…

    de Tomck@t | 29 martie 2021, 1:54 PM | Film | Oscar Special | Topic special

    3

    O fenomenală incursiune într-o viață guvernată de boala Alzheimer și demență senilă, fără doar și poate cel mai bun film despre acest subiect, dar…

    Cu primul lungmetraj regizat de dramaturgul Florian Zeller e o problemă. O dilemă, mai exact. Ba chiar multiple dileme… deși e posibil să uit(ăm) în scurt timp ce anume nu este la locul lui, sau ce nu este destul de clar.

    Pe de o parte, alegerea categoriei în care să fie premiat filmul „The Father” pare a fi cea mai grea decizie pentru Academia Americană de Film… însă numai dacă nu am avea deja o bază statistică despre criteriile luate în considerare de către sutele de membri ai juriului, cel puțin în ultimele două decenii.

    Pe de altă parte, la peste zece mii de kilometri distanță de Hollywood și cam 2000 km de Londra, se prezintă automat o dilemă diferită: se face că „Tatăl”, scenariu scris inițial în mod expres pentru teatru, a fost adaptat chiar la Arad, în 2018, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, și pot spune fără clipire că este unul dintre cele mai puternice spectacole de teatru pe care l-am văzut vreodată. Dar pot compara o adaptare teatrală din Arad cu un film nominalizat la Oscar, regizat – pe deasupra – chiar de către autorul piesei, Florian Zeller? Și dacă da… de ce aș face-o?

    anthony hopkins ovidiu ghinita 2

    Poate că mi-am înscenat o capcană fără să-mi dau seama când am insistat să scriu o recenzie despre „The Father”, văzând în prealabil spectacolul arădean. Chiar de două ori. Spectacolul de teatru „Tatăl” m-a uimit și m-a tulburat profund și iremediabil de ambele ori, cu toate că ultima dată știam deja la ce să mă aștept. Totul a fost extrem de bine gândit și pus în practică, actorii arădeni Ovidiu Ghiniță, Roxana Sabău, Andrei Elek și Iulia Dinu au fost efectiv perfecți în aceste roluri, regizorul Radu Iacoban a știut cum să scoată în evidență halucinanta și apăsătoarea agonie sufletească prin care trec personajele, mixajul de sunet și lumini a fost captivant și amețitor în același timp, iar decorul minimal, spațiul de joc restrâns, închis ermetic și umplut la un moment dat cu fum alb, a fost elementul vizual definitoriu, care a obligat spectatorul să-și transpună întregul arsenal de imaginație și putere de concentrare în acel cub incomod, deopotrivă străin și familial, deopotrivă sufocant de bizar și senin ca o adiere de vânt tomnatic printre crengile unui copac bătrân. Un proces chinuitor de tabula rasa în 3D, tradus în emoții.

    La ultima vizionare, știind deja că se pregătea ecranizarea, mi-am și pus întrebarea oare ce părere ar avea Florian Zeller despre adaptarea arădeană. În loc să încerc să intuiesc răspunsul, care oricum ar fi purtat ștampila subiectivismului, n-aveam decât să aștept să văd propria sa viziune.

    Și a venit „momentul adevărului”… când mi-am dat seama că trebuie să depun un efort suplimentar, debilitant de greu, să uit complet de spectacolul arădean, să uit complet scenele despre care știam că vor urma, să-mi reprim, pe cât posibil, impulsul de a-i compara pe Ovidiu Ghiniță cu Anthony Hopkins, pe Andrei Elek cu Mark Gatiss și Rufus Sewell, pe Roxana Sabău cu Olivia Colman și pe Iulia Dinu cu Imogen Poots și Olivia Williams…

    … pentru că filmul este pe cât de similar, atât de radical diferit.

    The Father Tatal 2

    Într-un fel este de înțeles. Posibilitățile artistice ce țin de scenografie, de transpunerea poveștii într-un mediu care arată real sunt mult mai mari în film, dar în același timp, se diminuează experiența emoțională directă. Perceperea sentimentelor este cu desăvârșire diferită prin ecran față de cea din sala de teatru, unde – în cazul unui spectacol atât de reușit – simți că respiri același aer greu împreună cu actorii, simți cum ți se sincronizează bătăile inimii și simți emoțiile vulcanice ale actorilor când îi răsplătești la final cu ropote de aplauze. Desigur, un film cu adevărat bun poate fi în stare să echivaleze acest „șantaj emoțional” artistic, am tinde a crede că este în stare chiar să-l surclaseze, cu ajutorul clarității expresiilor și a diferitelor trucuri vizuale, ce țin de imagine (nu degeaba numită pur și simplu „cinematography” în engleză).

    Cu alte cuvinte, există minusuri și plusuri atât la teatru, cât și la film… iar când aceeași poveste transformă minusurile în plusuri, în mod diferit la teatru și la film, cântărirea perfecțiunii este fantastic de grea. Ceea ce m-a condus spre o altă dilemă, o nouă întrebare: cu cât aș fi apreciat mai mult filmul dacă ar fi fost primul meu contact cu „The Father / Tatăl”?

    „Anthony Hopkins, la vârful puterilor sale ca un om care-și pierde controlul asupra realității” (Chicago Sun-Times)

    Ajung la prima mea dilemă, formulată la început. În ciuda unor sceptici, Anthony Hopkins a izbutit să ne ofere unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale, un rol căptușit cu o vitalitate remarcabilă, surprinzătoare în mod special din partea lui, care ne-a obișnuit oarecum cu „sforăiala” sa specifică, „autoplagiată” în repetate rânduri până la nivel de marcă înregistrată. Este pentru prima oară după mult timp în care pare să fie copleșit de gravitatea propriului său rol, dar căruia îi face față magistral, până la urmă. Este, de asemenea, derutant de fascinant să-l vezi pe Hopkins într-o asemenea postură, la pragul prăbușirii mintale, tocmai pe el, cel care ne-a obișnuit cu controlul său absolut asupra oricărei situații și, mai ales, asupra propriilor sentimente. În paranteză, merită menționat faptul că Florian Zeller l-a vrut exclusiv pe Hopkins în rol principal. Dacă l-ar fi refuzat, filmul ar fi fost făcut mai degrabă în Franța, cu actori francezi, a mărturisit regizorul-scenarist.

    Dilema Academiei constă, astfel, în categoria „Cel mai bun actor”, unde Anthony Hopkins este nominalizat pentru a șasea oară (cu tot cu rolurile secundare), dintre care a câștigat o singură dată, chiar din prima, pentru „Tăcerea mieilor” (1992). Vorbim, la urma urmei, despre o somitate în domeniu, așadar se pune întrebarea dacă va sugruma șansele de câștig ale tinerilor Riz Ahmed („Sound of Metal”) și – în mod deosebit – a lui Chadwick Boseman („Ma Rainey’s Black Bottom”), un caz special, în care e vorba chiar de ultima șansă. În alte circumstanțe, luând în considerare doar prestația artistică, ar trebui să câștige Anthony Hopkins… dar este puțin probabil.

    Și totuși… Ghiniță al nostru îl întrece!

    „Favorita” Olivia Colman

    În aceeași situație se află Olivia Colman, o actriță a cărei supremație este incontestabilă și este evidentă și acum, având în vedere faptul că rolul de față diferă atât de mult de cel care i-a adus prima ei nominalizare și primul Oscar obținut, pentru filmul „The Favourite” (2019). Statistica este și mai sensibilă în cazul ei, deoarece a privat-o atunci de Oscar pe Glenn Close (aflată la a șaptea nominalizare în 2019, fără nicio statuetă până în ziua de azi). Acum, istoria se repetă, cele două actrițe sunt puse față în față în aceeași categorie, de data aceasta la „Cea mai bună actriță în rol secundar”. În mod normal, nu ar fi o decizie grea: Olivia Colman este net superioară, o bate pe Glenn Close din priviri în 3 secunde, dar nici săraca Glenn Close nu s-a străduit degeaba, atingând și ea poate cel mai bun rol din cariera sa, cu „Hillbilly Elegy”.

    Premiul pentru „Montaj” ar fi unul neesențial, dar previzibil, iar pentru „Scenografie” unul posibil, dar nu neapărat pe merit. E de apreciat modul în care apartamentul lui Hopkins s-a transformat oarecum subtil în apartamentul Oliviei Colman sau în azilul de bătrâni, dar… cumva, „artificiul” parcă nu și-a atins complet scopul, detaliile parcă s-au pierdut tocmai în abundența lor. Nu pot să mă abțin: compar decorul, din nou, cu cel al spectacolului de teatru arădean, unde imaginația privitorului a fost responsabilă cu umplerea golurilor și cu identificarea diferențelor, respectiv a similitudinilor din interiorul spațiului de joc.

    The Father Tatal

    Din ciclul: ne adaptăm

    Categoria „Scenariu adaptat” pare să fie singura șansă reală de câștig pentru filmul „The Father”, un trofeu onorant, de altfel, pentru scenaristul de teatru Florian Zeller, aflat la primul său lungmetraj regizat. Dramaturgul are deja un palmares bogat de premii atât pentru varianta teatrală, cât și pentru varianta cinematografică a piesei.

    Mai rămâne doar o singură categorie, cea de-a șasea și cea mai importantă: „Cel mai bun film”. Poate cu un director de imagine și un tehnician de sunet mai bun (nu măr refer aici la coloana sonoră a lui Ludovico Einaudi, care este, totuși, superbă), filmul ar fi fost la un nivel și mai înalt, ar fi atins chiar culmile perfecțiunii. A fost atât de aproape… frustrant de aproape.

    În rest, nu voi mai intra în detalii, dar din considerente de #OscarsSoWhite și alte corectitudini politice, se întrevăd puține șanse pentru trofeul „Best Picture”. E și un film britanic, în definitiv, chiar dacă scenaristul și regizorul Florian Zeller este francez. Așa că… félicitations et au revoir!

    Nota autorului:

    Nota Oscar Special 6 stele

    Explicația notelor:

    Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
    1 stea – Prost
    2 stele – Slab
    3 stele – MEH… treacă-meargă
    4 stele – Destul de bun
    5 stele – Bun
    6 stele – Foarte bun
    7 stele – Capodoperă

    Surse foto: YouTube, Teatrul Clasic „Ioan Slavici” (Laurian Popa), CineMagia, Correio do Povo, Limelight Magazine

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    8 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.