joi, 28 martie, 2024

Special Arad Logo

    Oscar Special: „La cuțite”, pe muchia îngustă dintre bine și rău

    de Iulia Notaros | 31 ianuarie 2020, 5:36 PM | Cultură | Film | Oscar Special | Recomandările editorilor

    0

    Cei cărora le plac poveștile cu suspans (adică thriller, cum spunea doamna profesoară de engleză, nu „s”, dragă, ci sunetul ăla susurat între dinți) se pot împărți, în linii mari, în două categorii: cei care vor să știe, și cei care nu. Adică cei pentru care toată plăcerea poveștii e să afle cât mai devreme cine e criminalul, dar nu pentru că răspunsul e ușor, ci pentru că ei au un dezvoltat simț în materie, se prind la cele mai obscure aluzii și indicii. Și cei care aproape că refuză să afle, închid ochii voit, pentru că nimic nu-i face mai fericiți decât o spectaculoasă întorsătură de situație pe final. Cele două categorii sunt un fel de ying și yang al cinefiliei, ziua ce nu se întâlnește cu noaptea, Miss Marple ieșită la o întâlnire absolut ratată cu Jason Bourne, în care ea ar vorbi despre macrameuri, iar el, despre tehnologiile moderne de spionaj.

    Soluția însă e simplă. Macrameul cu senzori. Stă frumos pe noptieră, și ascultă. Vede, înregistrează. Nu e bănuit, că e un macrameu, prăfos, banal. Dar e și cel mai incongruent element din spațiu, deci trebuia să fi fost prima îndoială. Cumva pe aceste principii își construiește Rian Johnson filmul „La cuțite”: o poveste clasică a la Agatha Christie, misterul unui camere încuiate, cu un număr bine definit de suspecți, care intră și ies din prim plan pe cum evoluează povestea. Și totodată o poveste modernă cu resorturi psihosociale întunecate și inevitabile urmăriri cu mașina.

    Plus, tot inevitabil, James Bond. Adică, mai bine zis, Hercule Poirot. Sau, dacă ne gândim mai bine, căpitanul Colombo. Adică, toți trei, la un loc. O mixtură incredibilă și care nu ar trebui să funcționeze, și totuși, o face, perfect. James Bond nu e Bond, James Bond pentru că e jucat de Daniel Craig, ci tocmai pentru că e așa cum Craig, din motive de amor propriu ratat sau scenarii și mai ratate nu l-a jucat niciodată: plin de umor și autoironie, un agent impecabil care totuși reușește să ajungă în cele mai îndoielnice situații (puțin Holmesian, am putea spune, dar să nu sărim calul cu comparațiile). Hercule Poirot e Hercule Poirot pentru că avem de-a face tot cu un nume franțuzit, condimentat de jocul de cuvinte Blanc-blank– orice detectiv bun e o hârtie albă, goală, pe care el însuși rescrie scenariul unei crime. Iar pe final îl avem pe Colombo, ticăit, lent, mereu scufundat în tergiversări, înnebunitor în obsesia lui de a mai pune încă o ultimă întrebare, în același timp complet la curent cu cele mai mici vibrații ale cazului. De fiecare dată când îl voi vedea pe Daniel Craig sorbind Heineken în loc de Martini, mă voi gândi că, totuși, el este tipul din „Layer Cake”. Tipul din „Logan Lucky”. Și, mai ales, este Benoit Blanc.

    Dar, destul despre detectiv.  E timpul să vorbim despre victimă, Harlan Thrombey (jucat perfect de mereu excelentul Christopher Plummer), celebru scriitor de, ce altceva, romane polițiste, și cap al unei familii, cum altfel, disfuncționale sau mai degrabă despre asistenta lui medicală, jucată de Ana de Armas (dacă vă bântuie figura ei, și nu știți de ce, e iubita androidă din „Blade Runner 2049”).

    Marta Cabrera, asistenta, este elementul care duce „La cuțite”, într-un teritoriu mai puțin explorat. Marta este o imigrantă de nu știm unde, ignoranții din familia Thrombey trântind-o pe hartă din Ecuador până-n Uruguay, pentru alegătorii lui Trump tot ce e la sud de Ciudad Juarez e o apă și-un pământ ingrat, de care trebuie să-i despartă cel puțin un gard dar mai bine niște focuri de mitralieră. Marta are o singură ținută, niște teniși murdărei, o pereche de pantaloni puțin prea scurți și genul de fular supradimensionat, multicolor pe care mama ți-l cumpără să te știe ferită de gripă. Marta își face treaba, e de treabă, dar e, conform scenariilor existențiale clasice, sortită să dispară ca un detaliu neinteresant în fundalul marilor povești ale vieții. Așa cum Flaubert spunea că Madame Bovary, c’est moi, pentru mulți, multe, dintre noi, Marta Cabrera, c’est nous.

    Marta e atât de pură încât minciunile o fac, foarte literalmente, să vomite, sursă surprinzătoare dar continuă a multor glume și indicii din film. Ne place deci să fim Marta, ea e eroina de basm a copilăriilor noastre. Până în momentul în care aflăm că Marta a făcut ceva care ne cam dereglează compasul moral, care va tot căuta cu disperare nordul binelui până la capătul poveștii.

    „La cuțite”, se joacă exuberant cu convențiile genului, cu ideea că un film de pur entertainment ar fi mai bine să nu se bage în critica socială, dar mai ales se joacă cu sufletul nostru. E ușor să o placi pe Marta când e neprihănită, dar ce te faci când devine puțin cenușie, ca tenișii ei noroioși, apoi, pentru scurt timp, neagră de tot, ca mai apoi să se întoarcă din nou într-o zonă a îndoielii (acestea sunt, probabil, niște semi-spoilere fix în vena filmului).

    Subit, Marta devine, din fundal, poveste sau mai precis Povestea cu P mare, iar în jurul ei roiește o mică galaxie de personaje pe cât de spumoase, pe atât de atroce: fiica cea mai în vârstă a scriitorului ucis, arogantă și autosuficientă, jucată de o Jamie Lee Curtis în formă de zile mari. Soțul acesteia, un parvenit ingrat (Don Johnson, o altă distribuție foarte nimerită), care o mai și înșală- subiect al unei mici intrigi paralele cu o găselniță haioasă pe final, și fiul lor, Ransom (jucat de Chris Evans), rebel răzgâiat fără cauză și scrupule. Fiul mijlociul al lui Thrombey, clasicul urmaș ratat al unor părinți de succes, care se ocupă de editura tatălui, și vine în dotare cu o nevastă blondă și ignorantă, și un puști pseudonazist care își spionează rudele de pe closetul unde se retrăsese să disemineze niscai fake news pe internet. Nevasta fiului decedat (Toni Colette) și fiica acesteia, prima influenceriță de lifestyle, a doua studentă liberală, amândouă chiar prea susținute financiar de scriitor. Și femeia de servici, nelipsitul element al oricărei intrigi din lumea „bună”. Plus, ca cireașa de pe tort, mama cel puțin nonagenară a lui Harlan Thrombey, tăcută ca un sfinx senil înfășurat în blănuri, mâncând alene prăjituri și adunând, inevitabil și fără intenție, cele mai prețioase informații pentru rezolvarea cazului.

    MV5BOThjNDdmMWEtNzQ5ZC00Yjg4LWEwYzYtMmQzNGEzNTVhOTBlXkEyXkFqcGdeQXVyNzAwMTc4OTY@. V1

    Toți, au, evident, motive serioase pentru a fi la cuțite foarte ascuțite cu viitoarea victimă, dar despre intrigă nu voi spune mai multe, nu vreau să stric plăcerea nimănui, menționez doar că nominalizarea la Oscar pentru scenariu este absolut meritată, dar este aproape sigur că „La cuțite” nu se va alege cu premiul, fiind un an extrem de puternic la categoria scenariilor originale. Probabil tocmai genul mai de nișă al filmului și inventivitatea puțin obraznică l-au făcut să iasă din cursa pentru alte nominalizări, deși putea face sămânță la niște categorii de interpretare sau la costume, fiecare personaj fiind subtil, dar perfect caracterizat de hainele pe care le poartă. Dar nu-i nimic, Oscarul e doar un premiu pe care frecvent îl primesc filmele proaste. Filmele bune ne lasă cu foloase pe termen mai lung, cum ar fi întrebările existențiale despre ce este binele, și ce este răul. Și, desigur, acum îl avem și pe Benoit Blanc.

    Nota autorului

    note jackie

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    0 + 3 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.