Leda (Olivia Colman), o profesoară universitară de succes, între două vârste, sosește pe o insulă din Grecia în ceea ce anglo-saxonilor le place să numească „a working holiday”. Fiind expertă de literatură comparată la Harvard, munca se va rezuma la citirea și împânzirea cu notițe a unor clasici grei, nu neapărat lecturi predilecte de plajă. Intențiile ei nu sunt articulate clar, dar deducem totul din context. Sosește singură, e cazată singură într-un apartament administrat de Lyle (Ed Harris), un expatriat american care e în mod evident intrigat de prezența ei, cinează singură la barul din apropierea plajei, flirtează cu un tânăr irlandez angajat în stațiune (Paul Mescal) și ocupă singură un set de șezlonguri cu umbrelă de plajă. Acest ultim act va deveni unul de frondă, când un grup de americani de origine greacă, certăreți și gălăgioși, invadează plaja și o roagă pe Leda să se mute – ei sunt mulți și vor să fie unii lângă ceilalți, Leda e singură, deci nu ar avea de ce să o deranjeze o mutare. Dar pe Leda o deranjează, mutarea, și în mod evident atitudinea grupului, și refuză sec. E momentul în care din străfundurile aparent liniștite ale unei profesoare iese la iveală ceva ascuns și ușor amenințător, ca lama unui cuțit care strălucește prin apă.

Foto: Allociné

Fiica ascunsă este o ecranizare a romanului eponim al Elenei Ferrante. Titlul original, italian, este „La figlia oscura”, unde adjectivul, evident înrudit semantic cu românescul obscur, e mai apropiat în sens de ascuns decât de termenul ales pentru traducerea engleză, lost, pierdută. În miezul unei povești aparent inofensive există un sâmbure ascuns, insidios, aproape malefic. Regizoarea Maggie Gyllenhaal a ales să mute acțiunea din Italia în Grecia, pe o insulă care nu e numită concret, dar este în mod evident Spetses. Lyle, administratorul apartamentului, și el cu un trecut ușor nebulos, privește orizontul pe care se profilează o altă insulă și menționează că este Hydra, unde în anii ’60 trăise o colonie de artiști occidentali, printre care și muzicianul Leonard Cohen, care vizitau frecvent și insula mai sudică. În mod nu întâmplător, pe Spetses are loc și acțiunea romanului clasic al lui John Fowler, „Magicianul”, o altă poveste în care nimic nu este ceea ce pare. Numele Leda e și el de origine greacă, si dacă la început poate părea mai degrabă interesant, devine, treptat, foarte simbolic: Ledei i s-a întâmplat, la un moment dat, un lucru cu care ea nu a fost neapărat de acord.

Foto: Cultured Magazine

Semnele că ceva nedefinit nu este în ordine apar și dispar aproape neobservate, ca un fundal anodin al poveștii. Pe masa din apartamentul Ledei se află un coș de fructe, frumoase la prima vedere, dar care sunt putrezite în partea inferioară, cea ascunsă de coș. Apartamentul idilic este iluminat puternic de lumina farului, care nu o lasă pe Leda să se odihnească. După conflictul inițial de pe plajă, Leda reintră însă în grațiile familiei americane când o găsește pe fetița pierdută a uneia dintre tinere, Nina (Dakota Johnson). Fetița nu plecase departe, dar Nina, pe care Leda o observase în prealabil, se panicase, o panică vinovată, deoarece Nina este în mod evident ușor tracasată de prezența constantă a fetiței, de nevoia ei continuă de atenție și afecțiune. Într-o serie de flashbackuri o redescoperim pe Leda (Jessie Buckley) la o vârstă apropiată de cea a Ninei, o academiciană cu o carieră promițătoare, dar care rămâne blocată în căminul familial alături de cele două fiice. Situația e nuanțată: Leda își iubește fiicele, dar este și copleșită, tracasată, extenuată. Soțul nu este nepăsător sau tiranic, dimpotrivă, dar totuși nu e capabil să rezolve în niciun fel impasul în care au intrat.

Foto: Vanity Fair

În sâmburele ascuns al poveștii zace, semiadormit dar colcăind la suprafață ca un vulcan în trezire, unul dintre marile tabuuri ale societății contemporane. Femeile care nu își doresc copii sunt condamnate și asaltate mereu cu un baraj de întrebări și acuze, dar pe termen lung sunt uitate undeva la periferia societății ca niște ciudate, eventual, privite cu milă, poate și-au dorit un copil, dar nu l-au putut avea. Este însă inadmisibil ca o femeie să-și abandoneze copii, să-i nască, apoi să decidă că poate, totuși, nu și i-a dorit, sau pur și simplu nu este capabilă să-și joace rolul. Nu este admisibil nici măcar să aibă dubii – miza filmului este de fapt aici. Nu pledează nici pentru o regăsire o rolului maternal dulceag, dar nu este nici un refuz revoluționar al maternității, ca afirmare a unei libertăți feminine radicale. El analizează atent terenul minat dintre cele două extreme, un teritoriu în care probabil se încadrează multe femei, dar puține dintre ele își permit să admită că au dificultăți sau îndoieli.

După semi-împăcarea cu grupul american, Leda încearcă să facă conversație cu o altă tânără, Callie (Dagmara Dominczyk), care este însărcinată. În locul obișnuitului schimb de replici despre minunata perioadă care o așteaptă pe Callie, Leda comentează, fără să clipească, cu o convingere venită din adâncul ființei: „copii sunt o responsabilitate zdrobitoare”. Nu spune însă că aceasta e o responsabilitate pe care nu trebuie să ți-o asumi, sau o responsabilitate căreia nu poți să-i corespunzi (în mod grăitor, Gyllenhaal dedică filmul celor două fiice ale sale). Mesajul este altul: de acum încolo Leda nu va mai fi răpită, ci i se vor întâmpla doar lucruri pe care le-a gândit și analizat, și cu care este de acord.

Nota autorului:

Explicația notelor:

Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă

Mai multe recenzii de film, în rubrica „Oscar Special”