Filmul cel mai comentat și apreciat printre cele care vor concura, în mod sigur, pentru mai multe Oscaruri, se intitulează „Parazit”și este pelicula coreeanului Bong Joon-ho, considerat deja, după patru filme realizate, unul dintre cineaștii cei mai valoroși ai momentului.

Laureat în aprilie trecut cu Palme d`Or, „Parazit” a făcut în aproape un an mult mai mult decât să câștige Festivalul de la Cannes, doborând toate recordurile de audiență din SUA pentru un film care nu vorbește engleza. Faptul că filmul place specialiștilor și criticilor este relativ ușor de explicat prin măiestria evidentă a regizorului și coscenaristului coreean, însă succesul la public al unui film poate fi explicat cu greu prin măiestria artistică a realizatorilor, marile capodopere, cum ar fi „Cetățeanul Kane” sau „Amarcord”, rareori devenind și succese de masă.

Însă „Parazitul” lui Bong Joon-ho a deschis prima săptămână din SUA cu o cifră de încasări care se apropia de „La La Land”, depășind masiv încasările obținute vreodată de un film „străin”.

Căutând explicația acestui succes nemaivăzut pentru un film care, până la urmă, este o poveste oarecum domestică și la propriu și la figurat, venind dintr-un mediu exotic care face succes mai ales prin filme cu ninja și alți spadasini de teapa lor, este obligatoriu să ne oprim la motivul predominant al peliculei: o interacțiune plină de suspans și întâmplări neprevăzute dintre cei săraci și cei bogați.

O familie de coreeni, tata, mama și cei doi copii, un băiat și o fată, fără ocupații și trăind la marginea subzistenței într-un demisol mizer, se infiltrează fraudulos în posturi de servitori de fapt în menajul unei familii de super bogați care trăiesc izolați efectiv într-o vilă somptuoasă a la Corbusier de lumea nebună, nebună, nebună din jur, iar din interacțiunea celor două lumi iese ceva absolut neprevăzut, bizar, la marginea monstruosului, povestea îmbinând comicul cu drama, suspansul cu horrorul de cea mai bună calitate.

Se pare că problema tensiunii eterne dintre cei săraci și cei bogați revine în actualitate, chiar dacă nivelul general de trai asigură mai nou o normă oarecum decentă de viață și pentru cei mai săraci din țările așa zise dezvoltate. Cu toate acestea, diferențele rămân colosale, indecente chiar, lucru care se vede cel mai bine în SUA, acolo unde sunt destui care dispun de averea întreagă a unor țări mai mici, în timp ce marea majoritate trebuie totuși să-și numere banii rămași la sfârșitul lunii. Se naște, din câte ne dăm seama, o nouă sensibilitate privind relațiile dintre sărăcie și bogăție, o sensibilitate care relativizează mitul american al tuturor posibilităților și pentru toată lumea.

Motivul, prezent sub diferite forme și exprimări pe tot parcursul filmului este însă îmbrăcat de Bong Joon-ho într-o „poveste” simplă dar cu atât mai pasionantă, coreeanul deținând un har de a crea suspansul cum nu am mai văzut pe la alții de la Hitchcock încoace. E vorba de un suspans firesc care se naște din interacțiunea oamenilor, din situațiile în care sunt puși, nu e vorba de ceva exterior, inventat, forțat sau de o amenințare anunțată dinainte ca în cazul filmelor de acțiune sau care se ocupă cu duiumul de catastrofe inventate, inclusiv sfârșitul lumii.

Pentru cei rafinați mai este și acest mod straniu, exotic în care jocul teatral, povestea apare în mediul culturii chinezo-japonezo-coreene. Acceptăm mult mai ușor naivitatea afișată, întâmplările accidentale care mișcă povestea dacă vin de la ei, din jocul oarecum formal, dar cu atât mai expresiv al actorilor asiatici – actori dintre care se detașează Song Kang-ho, cel care joacă rolul tatălui sărac ajuns șofer la bogătani și care pur și simplu îți rămâne pe retină – dramaturgia europeană fiind mult mai rațională și „pământeană”, realismul trebuie să fie prezent la euro-americani, cel puțin la nivel comportamental-situațional, până și în cele mai suprarealiste întâmplări sau povești.

Mărturisesc, pe mine aceste „artificii” venite parcă din teatrul-spectacol asiatic m-au dezamăgit la început, creându-mi nu de puține ori senzația de artificios, de inventat, lucrat cu un scop anume. Dar dacă accepți „convenția”, povestea te înghite foarte repede și nu te mai lasă până la sfârșit, realizând ceva cam unic mai nou la terminarea unui film: să simți un fel de satisfacție amestecată cu neliniște și gânduri nu neapărat înălțătoare. În cele din urmă chiar accepți că treptele prezente peste tot, urcarea și coborârea continuă pe ele făcând naveta imposibilă între cele două lumi, cea de jos a săracilor și cea de sus a bogaților, reprezintă ceva atât de real încât împiedicarea, scăparea unor obiecte pe ele nu este o găselniță de dramaturg aflat în pană de idei, este realitatea însăși.

Tehnic, formal, filmul este un regal, chiar dacă se simte că inițial a fost gândit ca piesă de teatru, exterioarele fiind foarte puține și fără vreun rost dramatic, fiind un adevărat „film de cameră”, aproape totul petrecându-se în vila modernistă construită în mod expres pentru film și care simbolizează lumea închisă, izolată și oarecum infantilizată a celor foarte bogați.

Că va lua Oscarul pentru cel mai bun film internațional – acesta fiind mai nou denumirea pentru film străin – este aproape sigur, întrebarea cea mare e dacă va reuși să devină primul film nevorbitor de engleză care să-și adjudece Oscarul cel mare pentru cel mai bun film al anului.

Nemaivorbind de regie, scenariu, operatorie, domenii în care filmul excelează fără rest și având în vedere și oferta cam sărăcăcioasă a filmului de limba engleză, în frunte cu bizarul „Joker” al lui Todd Phillips, „Irlandezul” tras de coadă a lui Scorsese și plictisitorul film al lui Tarantino cu Brad Pitt și Leo Di Caprio reprezentând culmea acestei oferte.

Și dacă tot veni vorba de Scorsese, cel care a creat ceva vâlvă în ultimul timp prin Hollywood, declarând că universul Marvel și filmele cu supereroi nu sunt filme în sensul clasic al celei de-a șaptea arte, întrebat ce părere are despre Joker, a răspuns că nu a văzut filmul, în schimb a văzut un altul pe care îl consideră de mare valoare atât prin arta cinematografică cât și prin mesaj.

Ați ghicit: vorbea despre „Parazit”.

Nota autorului