Poate nu întâmplător s-a nimerit ca în anul 2019 să iasă pe piață două filme diferite care tratează același subiect. Un film de cinema și o mini-serie TV, mai exact. Anul acesta, în 2020, este an electoral peste ocean, este anul în care se va decide dacă Donald Trump va rămâne sau nu președintele Statelor Unite, iar ca de obicei în ultimii aproape 25 ani, principalul post TV care servește interesele republicanilor este Fox News, un fel de Antena 3 sau România TV al Americii. Un post TV care nu numai că a fost și este părtinitor, cu o orientare politică de dreapta (sau „conservatoare”, cum îi zic americanii), și nu numai că a ignorat încă de la bun început toate regulile deontologice scrise și nescrise ale jurnalismului, dar a mai fost implicat și în scandalul deceniului, cu jurnalista Gretchen Carlson și fondatorul și fostul CEO al Fox News, Roger Ailes. Un scandal de hărțuire sexuală care a tulburat apele showbiz-ului, creând un precedent pentru valul #metoo.

Faptul că există un film și un mini-serial despre același subiect este deosebit de relevant, dar nu din prisma manipulării. Este important pentru că avem un termen de comparație. Pe de o parte avem filmul „Bombshell”, produs de Lionsgate și nominalizat la trei premii Oscar, iar pe de altă parte avem mini-serialul „The Loudest Voice”, produs de postul american Showtime (la noi rulează pe HBO Go). Diferența e de la cer la pământ… și te-ai aștepta ca filmul să fie cel care surclasează serialul, mai ales că are aceste nominalizări la Oscar, dar nu. Din contră.

Filmul are două probleme mari.

Prima e că are o singură miză, una de propagandă. Sunt mai multe, de fapt, prea multe la un loc, dar una singură vrea să fie proeminentă. Și culmea, nu neapărat cea politică, chiar dacă și acest subiect e atins tangențial. „Bombshell” vrea să fie un fel de ghid de conduită corporatistă pentru femei, un fel de proiect educațional și feminist-inspirațional pentru pițipoance, din ciclul „vezi, fato, grijă mare, că așa merg lucrurile în lumea televiziunii! Dar trebuie să pui piciorul în prag! You can do it! Women power!”.

A doua problemă e că nu i-a ieșit nicicum planul regizorului ăsta no name, Jay Roach. Ca să ne facem doar o vagă idee în paranteză, cele mai celebre filme ale sale sunt „Austin Powers” – o comedie OK – și „Trumbo” – un film biografic mediocru spre bunicel.

Nu trebuie să fii un expert ca să observi că personajele din „Bombshell” sunt construite superficial, în contrast total cu cele mult mai credibile din „The Loudest Voice”. Nu prea ai nici cum să fii empatic/ă cu ele, decât dacă ești o feministă convinsă, o adolescentă naivă sau un/o cinefil/ă care consideră „Showgirls” cea mai bună dramă a tuturor timpurilor. Ori, iată, un exemplu arădean, „Frânturi de speranță” al cuplului Dupu-Merișca. Totul se întâmplă foarte rapid în film (aici, vina cea mare îi aparține celui care a făcut montajul) și totul este privit exclusiv din punctul de vedere al „victimelor”. Am folosit ghilimele, dar nu pentru că n-ar fi fost ele victime în realitate, ci pentru că filmul marșează doar pe două tipologii feminine: femeia proastă și femeia deșteaptă / puternică. Ori dacă încerci să redai o întâmplare reală și mai ai și pretenția să tragi niște concluzii utile, nu e prea indicat să radicalizezi situațiile și cu atât mai puțin personajele.

Același lucru se aplică și antagonistului principal, acest monstru gras și pervers numit Roger Ailes. Dacă în serial accentul a fost pus pe el (fenomenal jucat de Russel Crowe) și a fost explorat ireproșabil și caracterul lui autoritar, modul lui de gândire și motivațiile lui, categoric reprobabile, aici, în film (jucat oarecum acceptabil, dar fără substanță, de John Lithgow), nu avem de-a face decât cu un libidinos defect, care se folosește pur și simplu de poziția sa în companie. Un stereotip, nimic mai mult.

Nicole Kidman (Gretchen Carlson, cea care îi pune capăt carierei lui Roger Ailes) este o actriță extrem de bună, însă acesta e unul dintre cele mai slabe roluri ale ei din ultimul timp. Încă de la începutul filmului, ea este extrem de sigură pe sine și pe poziția ei de „Rosie The Riveter” (faimoasa mascotă a feminismului), nu are nicio emoție în fața jihadului pe care e pe cale să-l declanșeze. Asta, iarăși, în totală antiteză cu Gretchen Carlson din serial, unde a avut, totuși, temerile ei, avocații fiind aceia care au convins-o până la urmă că face ceea ce trebuie și nu invers.

Sigur, când vorbim de un serial de șapte episoade și de un film de o oră și 50 de minute, timpul e prețios pentru poveste. Nu e, însă, o scuză bună.

În încercarea de a-i da viteză acțiunii, filmul cade și în greșeala de a presupune că tot ce se întâmplă sunt întâmplări bine știute de orice spectator, la fel și personajele, ceea ce-i valabil, probabil, pentru spectatorii americani, dar mai puțin pentru cei europeni, asiatici ș.a.m.d. Cine naiba e, de exemplu, Bill O’Reilly? – menționat de vreo două sau trei ori în film, în timp ce cred că apare într-o singură scenă, pentru câteva secunde. Ori în cazul în care doar eu am fost neatent, acest lucru i se poate imputa tot filmului, pentru că agitația vehementă cu care se galopează în poveste face irelevant fiecare personaj în parte, în afară de cele trei amazoance, Nicole Kidman, Charlize Theron și Margot Robbie. Practic, doar cele două actrițe din urmă sunt cele care salvează cât de cât filmul de la banal absolut, chiar ele fiind singurele nominalizate la Oscar, pe lângă nominalizarea la categoria „Make-up și hairstyle”, o glumă formidabilă, de altfel, deoarece rar mai vezi în ziua de azi nasuri atât de evident false și atâtea femei (parcă obligatoriu) blonde la metru pătrat într-o companie de televiziune.

Și ca să fie tratată „cum se cuvine” și subiectul de propagandă politică, scenaristul Charles Randolph și regizorul Jay Roach au pus-o în rol principal nu pe Nicole Kidman, cum spuneam, cea care vrea să fie aici un fel de simbol al femeii puternice, ci pe Charlize Theron, în rolul jurnalistei Megyn Kelly, un personaj feminin și mai puternic, pentru că pe lângă faptul că a fost și ea hărțuită de Roger Ailes, ea este cea care e în stare să-l confrunte până și pe marele Donald Trump, în direct, în dezbaterea electorală televizată.

Nu în ultimul rând, s-a inserat în poveste și problematica lesbianismului, că – nu-i așa? – prinde bine. Prinde bine în teorie, cel puțin. Mai ales în rândul publicului masculin. Ei bine, în „Bombshell” până și acea scenă părea de umplutură, vizibil creată doar ca să fie. Iar discuția celor două femei în pat despre posterul cu Hillary Clinton pe perete ar fi de-a dreptul ilară dacă ar fi măcar un pic amuzantă, dar scena vrea să fie ceva deosebit de revelatoare, un „OMFG, la Fox News lucrează chiar și oameni care susțin democrații! Dar oare de ce?”. Deep as fuck.

Deci care e mesajul principal al filmului? Despre un mesaj artistic nici nu poate fi vorba, nici măcar de un rol documentar. Că femeile trebuie să țină piept tiraniei masculine? Că Fox News e o cocină de porci, dar mai găsești și acolo oameni de valoare, până și tipese lesbi cu o fascinație pentru Hillary? Că Donald Trump îi un dobitoc? Toate astea la un loc?

Filmul poate fi descris în doar câteva cuvinte, până la urmă: e un „chickflick” politic. Atât și nimic mai mult.

Nota autorului

Două stele (ceea ce s-ar traduce în „cam rău”), cu o bilă albă pentru Margot Robbie și una pentru Charlize Theron. Totodată, două stele pentru că, ce-i drept, se putea și mai rău de atât.

Iată și câteva secvențe și din serialul „The Loudest Voice”: (până și trailer-ul e mai bun)