Există categoria aceea de filme pe care le vezi şi nu ştii ce să te faci cu ele, în afară poate de a urma bunul sfat al fraţilor Coen din „Citeşte şi Arde”: not to do it again. La o primă vedere, „BlacKkKlansman”, tentativa lui Spike Lee de a pune un Oscar pe şemineul din vila sa californiană, e perfect anodin. O poveste aproape interesantă, bazată pe o întâmplare reală, din care avem multe de învăţat, ne spune Spike, şi are dreptate. Doar că e posibil să fim mult mai câştigaţi dacă ne rezumăm la a citi cartea lui Ron Stalworth pentru că filmul, în pofida premiului cannez şi a unor critici în general favorabile, ne confruntă cu tot felul de probleme.

Prima problemă e titlul în sine, spaima oricărui cinefil care să zicem vrea să-l introducă într-un motor de căutare pentru găsirea unui cinematograf unde să-l vizioneze. Cîţi de K? Să fie trei, ca şi în Ku Klux Klan, dar stai că cel de la mijloc e cu literă mică, asta probabil datorită faptului că memoriile lui Stalworth sunt intitulate simplu şi mult mai onest „Black Klansman”, şi atunci acest al treilea K e un fel de joc ortografic de cuvinte. V-am obosit? Vi se pare superfluu tot argumentul? Este, ca și titlul filmului – o tentativă de a fi too smart for your own good, cum zice englezul, un fel de-al lui Lee de a ne spune că e același copil teribil al cinematografului independent american.

Doar că nu mai este și aici ajungem la o nouă problemă, cea a faptului că filmul este un nerușinat vehicul de Oscar, împănat cu toate subiectele clasice şi la modă în zilele noastre. Avem o poveste cu un american care înfruntă sistemul şi după niște aventuri obligatorii iese învingător? Avem. Sunt aceste personaje eventual din vreo minoritate în general dezavantajată? Sunt. Avem printre ele şi femei voluntare? Avem. Este povestea aplicabilă ca o pildă didactică din care spectatorul nostru cuminte va învăţa lucruri importante? Este. Avem o ambianţă istorică care să ne pună costumierii la treabă în a recrea perfect epoca în cauză? Avem. Să nu fim înţeleşi greşit – niciunul din subiectele anterior menţionate nu este o problemă în sine, s-au făcut, se pot face şi se vor şi face în continuare filme excelente şi necesare care să aparţină uneia sau a mai multora dintre aceste categorii. Dar un film care le bifează voios şi cu nesaţ pe toate este totuși un film suspect, un film care vrea prea tare să placă, la toată lumea, dar mai ales unei subcategorii stranii şi capricioase a umanităţii: membrii Academiei Americane a Artelor și Științelor Filmului.

Urmează apoi subiectul acurateței istorice, altă mămăligă fierbinte anul acesta: dintre filmele nominalizate în categoria principală, pe lângă „BlacKkKlansman”, se mai inspiră din fapte sau personaje mai mult sau mai puțin reale și „Favorita”, „Vice” şi, desigur, „Bohemian Rhapsody”, fiecare ridicând semne de întrebare în ceea ce privește interpretarea istoriei. Dacă în cazul „Favoritei” distanța temporală face fact checking-ul pur şi dur aproape imposibil, celelalte trei filme sunt cel puțin problematice. Despre „Vice” şi „Bohemian Rhapsody” nu vom vorbi acum, nefiind ele subiectul principal al acestei analize, dar despre „BlacKkKlansman” putem spune următoarele: tot ceea ce este cu adevărat palpitant este ficțiune. Bombe nu au fost, Zimmermann nu a fost evreu, nici măcar Zimmermann nu a fost, numele său a rămas secret pentru a-l proteja de eventuale atenții nedorite din partea clanului, şi nici data întâmplărilor nu puşcă, diferența fiind de aproape un deceniu. Din nou, problema nu este neapărat una intrinsecă: orice operă de artă este în fond o recreare (care poate fi atât o creare din nou cât şi o creare a ceva nou) a realității, pe care o poate deci modela pentru a-şi atinge scopul. Lee insistă însă să termine filmul cu scene documentare recente, punându-l astfel într-un continuu istoric pe care l-am putea crede factual, ca să descoperim apoi că majoritatea poveștii este un truc. Ceea ce nu reduce neapărat valoarea ei ca poveste, însă subminează demersul declarat al lui Lee.

Filmul a primit şi o nominalizare pentru Adam Driver, probabil pentru momentele în care arată foarte speriat infiltrat fiind în clan, sentimente absolut firești pe care Driver le redă cu multă naturalețe, dar nu are în nici un caz oportunitatea de a face un adevărat rol de compoziție, cum a făcut de exemplu în „Războiul Stelelor”, Kylo Ren fiind probabil cel mai complex şi bine jucat personaj negativ din istoria seculară de peste treizeci de ani a sagăi. Rolul mai solicitant i-a revenit lui John David Washington (da, este fiul lui Denzel), de care se achită binișor, dar rămânând mereu blocat la suprafața personajului, poate şi datorită regiei cumva ezitante a lui Lee, care nu-şi lasă filmul nici să alunece complet în registrul comediei, comediile nu prea iau Oscaruri, după cum se știe, dar nici în cel al dramei, Lee nu are totuși o dispoziție foarte dramatică, după cum se știe. Redarea lui Stalworth rămâne deci captivă între două posibilităţi, marcată şi de faptul că Stalworth nu este un personaj atât de celebru şi public ca un Freddie Mercury sau Dick Cheney, nu ştim deci cât de bine îi imită Washington mimica şi gesturile, ori Academia adoră să-şi măsoare actorii pe scara maimuțăririi personajelor reale: să ne gândim doar la premiatul de anul trecut, Gary Oldman, care după o carieră de roluri formidabile a luat Oscarul pentru un obositor tur de forță de ticuri și hachiţe ale lui Winston Churchill. Singurul lucru cert este că Washington are un afro superb, o sferă de o geometrie perfectă a cărei existenţă improbabilă face tolerabile pasajele mai anoste ale filmului.

Problema finală, care într-un fel le subsumează pe toate celelalte, rămâne faptul că filmul avea tot potențialul să fie unul dintre acele opere necesare pe care le-am amintit mai sus, păstrând realitatea mai nespectaculoasă a cărții şi concentrându-se pe latura socială şi emoțională a evenimentelor narate. Din păcate de la „BlacKkKlansman” primim doar un bolid strălucitor şi bine intenționat, dar care nu are scaune înăuntru, probabil nici volan.

S-ar putea totuşi să fie pe placul Academiei, sau poate va fi faultat de faptul că vehiculul de Oscar al „Black Panther” este o navă spaţială.

Nota autorului: