Cine ar fi crezut că sirena sexy Margot Robbie va concura la doar 27 de ani la un premiu al Academiei de Film American, în condiția în care singurul film de Oscar cu care a ieșit în evidență în toată splendoarea ei („full frontal” este un termen cu siguranță cunoscut printre cei care frecventează site-urile XXX cu vedete și cvasi-vedete de sex feminin în prim plan) a fost în „Lupul de pe Wall Street”, în care… ca s-o spun așa, mai subtil și cu dublu sens, nu prea a lăsat loc interpretării. Cu alte cuvinte (mai dure), a fost o păpușă gonflabilă și atât. Celelalte două filme în care a făcut o figură faină și chiar apetisantă sunt, de asemenea, producții ce nu prea captează atenția Academiei sau a cinefililor cu ștaif, ținta supremă fiind box office-ul pentru care – aleluia! – există industria. Mă refer, desigur, la „Suicide Squad” (în care Margot Robbie e rebela Harley Quinn) și „Legenda lui Tarzan” (în care o joacă pe Jane, evident). Toate aceste filme, plus multe altele mai nesemnificative, doar în ultimii cinci ani! Iat-o, așadar, ca o revelație a anului cinematografic 2017, blondina focoasă este aproape de nerecunoscut „deghizată” în urâțica patinatoare-vedetă a anilor ’90, Tonya Harding, și uimește într-un film pe care subsemnatul, cel puțin, inițial nici nu avea chef să-l vizioneze…

dar a meritat!

Surse foto: Celeb Jihad, Daily Star, Warner Bros.

E o chestie șoadă și, în definitiv, inutilă să supui „I, Tonya” la o analiză riguroasă pentru că, una peste alta, este un film ușurel. Nu e o comedie, nici o dramă, ci undeva între. Tot așa, nu e în totalitate un film documentar sau unul biografic, ci un film artistic. Tocmai de aceea, e o greșeală să analizezi filmul comparându-l cu realitatea, cu toate că acesta păstrează autenticitatea evenimentelor și a personajelor în proporție de 90%. Sau depinde cum o iei. Poate 50%, având în vedere versiunile multiple ale evenimentelor povestite. Filmul excelează însă tocmai aici. A ales o variantă – pentru că adevărul complet nu a ieșit 100% la iveală nici în ziua de azi și, de regulă, e undeva la mijloc – și a mers pe aceasta. Și o face într-un mod alert, distractiv și antrenant.

Suntem anunțați, de altfel, chiar la începutul filmului, că totul se bazează pe anumite interviuri „total reale și lipsite de ironie, dar extrem de contradictorii, cu Tonya Harding și Jeff Gillooly” (fostul ei soț). Se pare că aceștia aveau păreri radical diferite până și despre cum s-au cuplat.

De altfel, Margot Robbie a mărturisit că s-a întâlnit cu Tonya Harding ca să o cunoască mai bine, însă cea despre care s-a făcut filmul nu prea a fost consultată în privința scenariului și nu a participat niciodată la filmări, dar a fost mulțumită de rezultat, până la urmă.

Pentru cei care nu știu (nu-i stres, nici eu n-am știut, nefiind un fan al sporturilor olimpice), Tonya Harding a fost o patinatoare profesionistă, singura americancă care a reușit să execute ca la carte – până în anii ’90, cel puțin – complicata săritură triplu Axel (cu trei rotații și jumătate), conform filmului fiind, în acea perioadă, a doua cea mai cunoscută persoană din SUA după președintele Bill Clinton. Am ales s-o cred pe cuvânt, pentru că mi se rupe, la urma urmei, cert e că în România nu a fost așa o mare brânză, din moment ce nu are nici măcar o pagină de Wikipedia tradusă în română. Dar înainte să tragi concluzia că nu te interesează performanțele sportive ale unora nici măcar pe marele ecran și să te oprești să citești până și această recenzie, te anunț că filmul e mai degrabă despre viața tumultuoasă a acestei Tonya, o divă țărăncuță care a fost nevoită să-și demonstreze talentul într-o lume în care nimeni nu a vrut să creadă în ea și care a reușit să scandalizeze atât revistele sportive și tabloidele, cât și presa națională din America întreagă, deoarece s-a ajuns nu doar la Olimpiadă, ci chiar la o… – pam-pam! – crimă.

Surse foto: IMDb

De ce spun că nu e OK să o comparăm pe Tonya cea reală și pe cea interpretată de Margot Robbie? Trebuie să recunosc că mă bazez pe o primă impresie – putând fi astfel complet falsă –, văzând doar câteva filmări și fotografii cu Tonya cea reală. Cele două Tonya Harding nu prea seamănă la față și la corp, e clar, și pe lângă asta cea reală părea o mimoză speriată față de această Xena pe gheață de care dăm în film. Sigur, mi-am cam pus la îndoială și această bănuială după ce am aflat că spre sfârșitul carierei sale s-a apucat de box feminin. Nu neapărat pentru că avea chef să spargă niște maxilare, ci pentru că nu prea avea de ales.

Dar să revenim. De ce spun, totodată, că filmul rămâne fidel realității în proporție de 90% (cine știe, poate chiar mai mult sau cine știe, poate chiar mult mai puțin)?

Tonya în realitate și în film. Surse foto: Imgur, IMDb

Păi nu o spun eu, ci site-ul History vs. Hollywood, unde la majoritatea întrebărilor care încep cu „E adevărat că…”, răspunsul este pozitiv.

Aflăm astfel că Tonya Harding a fost, într-adevăr, prima patinatoare din SUA care a realizat săritura triplu Axel, aflăm că într-adevăr a primit scoruri mai mici doar pentru că juriului nu i-a plăcut prezența și atitudinea ei, că a fost abuzată de către mama ei în copilărie, că atacatorul patinatoarei Nancy Kerrigan (rivala Tonyei) a spart o ușă de sticlă în graba disperată de a nu fi prins de către autorități, că soțul ei și așa-zisul bodyguard au orchestrat atacul și, în final, că Tonyei i-a fost interzis să participe vreodată la un concurs de patinaj artistic.

Producătorii s-au inspirat din realitate până și cu papagalul de pe umărul LaVonei Harding, mama Tonyei… dar cam atât despre ea și autenticitatea ei în film.

Sigur, după cum a descris-o Tonya în viața reală, aceasta a fost o scorpie și jumătate, dar scenaristul filmului și actrița Allison Janney (foto, jos) nu au avut încotro, au fost nevoiți să o portretizeze având la îndemână o singură filmare existentă cu ea (un interviu scurt, chiar cu un papagal pe umăr), un fragment video care apare și la finalul filmului, printre altele. LaVona nu a murit, decât pentru Tonya, astfel că scenariștii nu au dat nicicum de ea. Ce-i drept, nici nu s-au străduit foarte mult, mergând mai mult pe inspirație și creativitate în acest caz.

Foto: IMDb

Chiar și așa… sau mai degrabă tocmai de asta, prestația actriței Allison Janney este absolut remarcabilă și pune în dificultate impresia prealabilă ale unora care opinau (până să vadă I, Tonya) că premiul Oscar va fi luat în categoria „Cea mai bună actriță în rol secundar” de către Mary J. Blige (Mudbound) sau Octavia Spencer (The Shape of Water), poate pentru simplul motiv că sunt negrese. Allison este fără doar și poate net superioară în această categorie, singura ei luptă este cu o tendință – precară pentru o corectitudine reală – numită #OscarsSoWhite.

Iese în evidență cât de cât și românașul nostru Sebastian Stan (foto, jos), cel care îl joacă pe soțul Tonyei și cel care a spus ulterior ziariștilor că titlul filmului este o aluzie la romanul istoric al lui Robert Graves, „I, Claudius” (din 1934), care încearcă să pară o autobiografie a Împăratului Roman Claudius.

Foto: IMDb

El nu este nominalizat la Oscar, este în schimb Allison Janney, despre care am vorbit mai sus, și actrița principală, Margot Robbie. Filmul mai are și o a treia șansă în categoria „Cel mai bun montaj”.

Ce șanse are tânăra blondină la o statuetă?

Probabil nu atât de mari precum e onoarea de a fi – de altfel, pe merit – nominalizată, astfel încât la Gala de decernare a premiilor care se apropie vertiginos, atât Tonya Harding, cât și Margot Robbie, vor putea să „scuipe” în fața juriului un elegant as fuck:

„Suck my dick!”

Apropo: p-asta n-a mai zis-o în realitate jurilului olimpic, dar după vizionarea filmului, Tonya Harding a recunoscut că ar fi fost mișto.

Nota autorului: