joi, 18 aprilie, 2024

Special Arad Logo

    Ororile unui moment sinistru al istoriei, aduse în Sala Studio: „20 de ani în Siberia”

    de Raluca Medeleanu | 18 noiembrie 2015, 10:20 PM | Cultură | Recomandările editorilor

    7

    O experiență tulburătoare pentru publicul din Sala Studio, miercuri seara, în cea de-a cincea zi a Festivalului Internațional de Teatru Clasic. Un one-woman show de excepție, prin care Amalia Ciolan a reușit să uite de sine complet și să intre totalmente în pielea Aniței Nandriș-Cudla, cea care a scris „20 de ani în Siberia” – memoriile sale infernale din anii negri ai deportării bucovinenilor.

    Cumplitul moment din istoria Bucovinei, lovită nemilos mai întâi de război, iar mai apoi de valul deportărilor, a fost redat cu autenticitate incontestabilă, iar asta printr-o modalitate atât de simplă: doar actrița, muzica pentru atmosferă, sârma ghimpată de pe scenă și proiecțiile de pe peretele din spatele scenei, care arătau diferite imagini abstracte, alese în concordanță cu situațiile narate.

    Vocea eroinei Anița, invocată din cele mai adânci colțuri ale ființei reale de pe scenă, a povestit, cronologic, succesiunea de evenimente tragice cărora le-a făcut față, unul câte unul, cu stoicism: permanenta frică pe care o reprezenta războiul, alungarea din propria-i casă, drumul cu trenul către Siberia și tortura ce a urmat momentului sosirii la „destinație” – muncă grea, rusnacii nemiloși, foametea, boala, durerea fizică, dar mai ales, cea psihică. Ce este într-adevăr impresionant este caracterul religios al personajului, acea credință de neclintit, chiar și în cele mai crunte momente, chiar și atunci când moartea părea inevitabilă. Un portret autentic al țăranului ancestral, care își lasă întregul destin în mâinile Domnului… Poate că tocmai acea credință i-a dat puterea să-și continue lupta pentru supraviețuire și, după 20 de ani de tortură, să ajungă din nou liberă, acasă.

    Modul în care Amalia Ciolan a reușit să intre în pielea personajului este dovada unui talent indubitabil. Jocul a fost natural, verosimil, deloc forțat. Suferința era suferință, nu teatralitate, lacrimile, lacrimi de durere. Când striga, striga cu jale, din adâncul ființei.  Rolul nu a fost deloc facil. Timp de o oră, intonația vocii, expresia feței, gestica, fiecare în parte a trecut prin toate sentimentele pe care le poate simți un om într-o viață: fericire, derută, teamă, groază, disperare și, într-un final, efectiv exuberanță.

    O piesă care a emoționat, făcând părul măciucă, și care a îndemnat spectatorii să reflecteze la ororile de care e capabilă rasa umană. E bine să se pună în scenă astfel de subiecte. Ar fi bine să se pună cât mai des. Să ne cutremure mereu și să nu uităm!

    Urmărește Special Arad și pe Google News, Twitter, LinkedIn și Instagram!

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Cateva precizari legate de „sârma ghimpată de pe scenă și proiecțiile de pe peretele din spatele scenei, care arătau diferite imagini abstracte, alese în concordanță cu situațiile narate.”

      1. Toata chestia aia se numeste scenografie, in caz ca nu ai stiut.

      2. Situatile nu au fost narate, ci interpretate sau transpuse scenic.

      --1 voturi
      +1
      -1
      • Doamnă/domnişoară Laura (cu L mare, că aşa se procedează), n-am înţeles unde e greşeala? Că autoarea nu s-a folosit EXACT de cuvintele ’mneavoastră? În fond, ca să citez din clasicii literaturii comment, toata chestia aia, (articolul, în speţă şi exprimarea, n.mea) se numeşte scenografie, respectiv – Situatile (apropos, se mai impunea un I, aşa, ca interpretare) nu au fost narate, ci interpretate sau transpuse scenic (adică tot modul e a scrie al autorului).
        În rest, mă bucur că v-aţi delectat cu momentul artistic de aseară. Eu e-abia aştept să citesc cartea. Mă delectez cu ea în week-end!

        +1 voturi
        +1
        -1
      • Laura, bati ca surdu-n toba sa pricepem ca tu lucrezi la stat si stapanesti jargonul de „critic de teatru” in sens clasic sau ce?… Pe langa ca semnezi fake, mai esti si obraznica. Te temi ca-ti ia cineva scaunul de „fata buna de la cultura” simt…
        Sa-ti zic un secret, ca vad ca ti l-o ascuns cultura generala pana acum: in jurnalismul de acest fel e important cum vede omul de rand un spectacol de teatru, nu termenii. Noi nu pentru elitisti scriem -cu atat mai putin pentru snobi frustrati cum te banui… Apoi, un filolog are la dispozitie si alte cuvinte si termeni pentru cuvinte/expresii-cliseu gen „scenografie”, „transpunere scenica” (un sinonim pentru „narare”, in sens poetic, prostuto!:D)… nu-si limiteaza vocabularul la ce ii cere fisa postului…
        Iar Raluca n-are sefi tampiti… cum probabil ca ai tu… ca efectul unor critici de doi bani sa ii afecteze reputatia intelectuala… daca intelegi ce facem noi aici…

        +2 voturi
        +1
        -1
      • Domle, treaba asta cu scenografia m-a dat gata.
        Bă, Luciane și Tifi, am trăit io degeaba a viață de om fără să realizez până acum ce iaște scenografia.
        Asta ca să nu mai pomenesc de narare, narațiune.
        Alea narrare est!
        Da amu am înțeles. Tot ce te înconjoară e scenografia iar în scenografie nu poți nara că ești transpus în scenă, mai exact: transpus scenic.
        Mai pe înțelesul vecinului, că mă tot întreabă, Domle pe scenă nu poți povesti.
        Acolo doar ești transpus.
        Singurul lucru care mă deranjează e neamțul ăsta Odo Marquard care la un moment a parafrazat o treabă afirmând fără să se gândească la problemele teatrului arădean: Narrare necesse est!

        +2 voturi
        +1
        -1

    Lasa un raspuns pentru Lucian Valeriu

    6 + 9 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.