O experiență tulburătoare pentru publicul din Sala Studio, miercuri seara, în cea de-a cincea zi a Festivalului Internațional de Teatru Clasic. Un one-woman show de excepție, prin care Amalia Ciolan a reușit să uite de sine complet și să intre totalmente în pielea Aniței Nandriș-Cudla, cea care a scris „20 de ani în Siberia” – memoriile sale infernale din anii negri ai deportării bucovinenilor.

Cumplitul moment din istoria Bucovinei, lovită nemilos mai întâi de război, iar mai apoi de valul deportărilor, a fost redat cu autenticitate incontestabilă, iar asta printr-o modalitate atât de simplă: doar actrița, muzica pentru atmosferă, sârma ghimpată de pe scenă și proiecțiile de pe peretele din spatele scenei, care arătau diferite imagini abstracte, alese în concordanță cu situațiile narate.

Vocea eroinei Anița, invocată din cele mai adânci colțuri ale ființei reale de pe scenă, a povestit, cronologic, succesiunea de evenimente tragice cărora le-a făcut față, unul câte unul, cu stoicism: permanenta frică pe care o reprezenta războiul, alungarea din propria-i casă, drumul cu trenul către Siberia și tortura ce a urmat momentului sosirii la „destinație” – muncă grea, rusnacii nemiloși, foametea, boala, durerea fizică, dar mai ales, cea psihică. Ce este într-adevăr impresionant este caracterul religios al personajului, acea credință de neclintit, chiar și în cele mai crunte momente, chiar și atunci când moartea părea inevitabilă. Un portret autentic al țăranului ancestral, care își lasă întregul destin în mâinile Domnului… Poate că tocmai acea credință i-a dat puterea să-și continue lupta pentru supraviețuire și, după 20 de ani de tortură, să ajungă din nou liberă, acasă.

Modul în care Amalia Ciolan a reușit să intre în pielea personajului este dovada unui talent indubitabil. Jocul a fost natural, verosimil, deloc forțat. Suferința era suferință, nu teatralitate, lacrimile, lacrimi de durere. Când striga, striga cu jale, din adâncul ființei.  Rolul nu a fost deloc facil. Timp de o oră, intonația vocii, expresia feței, gestica, fiecare în parte a trecut prin toate sentimentele pe care le poate simți un om într-o viață: fericire, derută, teamă, groază, disperare și, într-un final, efectiv exuberanță.

O piesă care a emoționat, făcând părul măciucă, și care a îndemnat spectatorii să reflecteze la ororile de care e capabilă rasa umană. E bine să se pună în scenă astfel de subiecte. Ar fi bine să se pună cât mai des. Să ne cutremure mereu și să nu uităm!