E firesc ca oamenii să plece dintre noi, chiar dacă idealistic vorbind ne-ar plăcea să trăim într-o alegorie în care cele două planuri, realitatea și dorința, să ajungă la un numitor comun. Ne-ar plăcea să-i avem mereu lângă noi pe cei care ne-au făurit vise, pe cei care ne-au fost eroii copilăriei, ai adolescenței, ai tinereții, pe cei care ne-au fost exemple sau care ne-au arătat încotro să ne îndreptăm.

Cu ani ce trec, eroii ne părăsesc, se transformă în legende, iar noi vorbim tot mai des la timpul trecut despre ei și despre noi. Este firesc ca ei să plece, dar asta nu ne estompează cu nimic din tristețea care ne învăluie la fiecare despărțire, iar odată cu plecarea lor ne pleacă definitiv și o parte din copilărie, din adolescență, din tinerețe.

M-a sunat aseară Sergiu, prietenul meu din copilărie, colegul meu de clasă din ciclul primar. M-a întrebat cum poate da un anunț la ziar și, fiind sâmbătă seara, am realizat imediat despre ce este vorba dar parcă îmi era frică să întreb pentru ce vrea anunțul, tocmai pentru că-i știam răspunsul…

„A murit mama”, mi-a spus el, iar eu în acel moment realizam că puține fraze pe această lume pot fi mai triste decât aceasta, iar când cineva o spune pentru prima dată durerea este imensă. Să-ți pierzi mama este extrem de dureros indiferent de împrejurări, de moment, de vârsta ta sau a ei… „A murit mama” este ca o definiție a durerii, a tristeții, a pierderii apartenenței…

Suspinele lui Sergiu m-au îndurerat profund, pentru că brusc, o parte a copilăriei mele se derula precum un scurt metraj prin mintea mea. Mama lui Sergiu, doamna Iosana Paul, mi-a fost profesoară de limba română. Mie și altor câtorva mii de arădeni. Dar nu a fost doar o simplă profesoară, a fost făuritoare de vise.

Mică de statură, doamna Iosana a fost uriașă ca om, ca dascăl. Ea a sădit acolo unde alții credeau că e sterp, ea a cerut de acolo de unde alții credeau că e gol, ea a văzut acolo unde alții spuneau că nu-i nimic. Maestră a cuvintelor, doamna Iosana a știut prin fiecare frază pe care o rostea să ne facă să iubim limba română, să ne facă să citim și să scriem. Dar, mai mult decât atât, doamna profesoară Iosana ne-a învățat pe mulți dintre noi să creăm. Ne-a învățat să avem curajul de a povesti, curajul de a ne forma propriile povești, ea ne-a învățat că nimic pe această lume nu are mai multă greutate decât cuvântul, iar viața nu e decât un șir lung de cuvinte și este cu atât mai frumoasă cu cât știi să ți le alegi.

Doamna profesoară Iosana Paul a fost cea care m-a îndemnat să scriu, cea care mi-a insuflat plăcerea de a citi, cea care mi-a dat încredere să povestesc, „cu cuvintele mele”, tot ceea ce trăiam sau citeam. Doamna profesoară Iosana Paul a fost cea care ne-a făcut să înțelegem că acel carnețel mic pe care scria „vocabular” va fi mereu parte din averea noastră pe care o ducem cu noi toată viața și cu cât era mai plin, cu atât și noi eram mai bogați.

Mă simt bogat că am cunoscut un astfel de dascăl, un astfel de om. Mă simt privilegiat că am avut ocazia să învăț de la ea, dar acum sunt trist… Sunt trist pentru că doamna profesoară Iosana a plecat ieri spre o altă lume, sper că mai bună. S-a dus să-i învețe pe îngeri să-și spună poveștile…

Vă mulțumesc pentru tot, doamnă profesoară Iosana! Sărut-mâna și îmi cer scuze pentru că am găsit prea puține cuvinte prin care să exprim ceea ce ați fost cu adevărat și ceea ce ați însemnat pentru mine tocmai atunci când aveam mai mult nevoie să vă întâlnesc.

Condoleanțe, Sergiu Paul, ție și surorii tale Adela… Mama voastră a fost un om fantastic.